Eu și Dumnezeu

Există un mare ceva care ne impune să trăim și să nu ne despărțim ușor de această lume. Creierul nostru este permanent invadat de acest ceva. De aceea, cred, mintea noastră nu este niciodată suficient de deschisă pentru a revela marele adevăr, acela de a conştientiza exact ce suntem, de unde şi de ce suntem şi cât vom mai fi, pe aici sau pe oriunde.

Universul ne pare minunat, ochii noștri percep lumea în care trăim ca și cum ar fi desăvârşită, numai că toate acestea nu se lasă deloc atinse, deloc pătrunse și înţelese. Cu cât mintea încearcă să dezvăluie mai multe taine, cu atât mai mult se afundă în profunzimile întunericului.

Nu-i aşa că uneori ne simţim Dumnezeu? Nu-i aşa că putem să ne imaginăm orice? Numai că toate aceste iluzii ne sunt date doar pentru a avea puterea de a rămâne sclavii propriilor noastre închipuiri. De nicăieri nu pare a veni salvarea şi singura reacţie într-o astfel de temniță a minţii în care trăim este re-semnarea. Resemnarea, care înseamnă propria noastră moarte, unicul şi inevitabilul nostru sfârşit.

Când vorbesc de resemnare, nu mă refer doar la bineştiuta resemnare a românului, ci la întregul spirit uman care populează globul pământesc. E drept, am scris pe vremuri un eseu de succes, intitulat chiar „Resemnarea la români”. Numai că acesta scotea în evidenţă doar particularităţile noastre de locuitori ai ţinutului ce se numeşte România. Resemnarea, însă, are un caracter mai larg, ademenitor, edulcorat şi poate de aceea mai puţin orbitor.

Frământările noastre nu înseamnă până la urmă decât frica ineluctabilă. Omul este permanent lăudat pentru bătăliile pe care le duce să cucerească treaptă cu treaptă baricadele cunoaşterii. Dar, în final, nu se poate bucura decât cu ce i-a oferit viaţa, mai precis cu cât de puţin i s-a oferit din bunurile ei.

Pe de altă parte, ar trebui să conștientizăm faptul că toate forţele cunoscute de ştiinţa de astăzi sunt limitate. Nu există o forţă unică atotputernică, de pildă nu există o forţă în stare să distrugă 1.000 de stele deodată, sau întregul Univers. Cel puțin asta ne spune știința. Nu există astfel de forţe, cu excepţia, poate, celei a lui Dumnezeu, pe care însă nu a văzut-o nimeni vreodată aplicată la o scară atât de mare. Potopul lui Noe și multe alte catastrofe despre care mintea noastră a luat la cunoștință că s-ar fi petrecut pe Terra, nu ating nici pe departe dimensiunile unei forțe universale.

Şi totuşi, personal cred că există o astfel de forţă şi, poate spre marea uimire a multora dintre noi, ea se află la îndemâna noastră: forţa minţii. Cu mintea poţi crea orice (iluminarea este sfârşitul suferinţei, cum spunea Budha), dar mai cu seamă poţi distruge orice, căci ea poate fi folosită şi pentru a crea monştri, dizarmonie şi suferinţă. Tot ea poate distruge întregul univers dintr-odată!

Cei care nu pot să-şi strunească gândurile sunt într-o mare suferinţă. În afară de mintea raţională, cea despre care mai ştim câte ceva, mai există o minte, a reflectărilor psihice, care percepe realitatea fără a o supune gândirii, care “prinde” lucrurile din spaţiu şi nu le interpretează, nu le dă un sens, nu le supune raţiunii, ci pur şi simplu ni le comunică prin emoţie, prin senzaţii şi sentimente. În timp ce mintea raţională calculează totul sub raportul a ceea ce se câştigă sau se pierde, mintea senzaţiilor este o minte în exclusivitate a prezentului, care nu planifică şi nu-şi propune nimic, ci doar “adulmecă” şi relativizează. Una este o mintea reală, la suprafaţă, având la bază produsul experienţelor noastre de viaţă, cealaltă este una profundă, ascunsă, cotidiană.

Ambele însă pot fi folosite atât în sens con-structiv, cât şi în sens distructiv. După părerea mea, sensul util poate fi atins atunci când mintea, în rarele momente în care, iluzoriu, se simte descătuşată de frică, în rest mintea umană este încătuşată într-o frică ontologică greu de învins.

Omul poate construi capodopere de frumuseţe şi armonie, poate învinge chiar şi moartea, doar frica sa intermitentă și ineluctabilă nu poate fi învinsă, și nici înlăturată. Şi, până la urmă, frica noastră – şi nu altceva – ar trebui să fie cea care să ne vindece de frica din noi.

Frica este cel mai profund dintre sentimentele comune ale oamenilor. Dacă de iubit poţi iubi sau nu, dacă de urât poţi urî în viaţă sau nu, frica o avem înrădăcinată în noi, dacă nu ancestral, atunci măcar începând cu primele interdicţii care ni se impun.

Singura cale de îndreptare ar fi eliminarea trep-tată a credinţelor pentru care noi suferim. De pildă, de când s-a inventat creştinismul, oamenii suferă mai profund decât cei dinaintea lui Iisus, tocmai în numele suferinţelor lui.

Oare n-ar fi cazul să revizuim toate aceste amenințări care ne privesc, să le privim cu alți ochi?