Evanghelia după Potop

O carte despre potopul din noi

Iată, mi-am zis citind în manuscris această nouă izbândă literară a scriitorului Petre Rău, pagina este spaţiul sacru în care el îşi provoacă mereu spiritul şi ne provoacă şi pe noi.

Evanghelia după Potop este o carte care incită cititorul încă din titlu, pentru ca apoi, intrând în miezul acţiunii, obligându-l să se întrebe precum Oreste, personajul central în jurul căruia este ţesută întreaga intrigă a romanului: Cine suntem de fapt? Mai ştim cine suntem? Nu cumva punem umărul la comiterea sfârşitului lumii?

Ca şi în cărţile sale anterioare, autorul ne sileşte la reflecţii profunde, pentru că temele pe care le penetrează au profunzime, au gravitate şi, mai ales, aparţin lumii în care trăim şi fiecăruia dintre noi în proiecţie individuală. Pune lumii oglinda în fața ochilor şi, cine mai este încă viu nu poate să nu-şi asume întrebarea, dar și vina de cum a ajuns această lume într-o asemenea cădere, îngrijorător de dezumanizată, o lume ca un ospiciu. Dacă în laşitatea noastră înţelegem lumea ca pe o noţiune abstractă, redusă la concret, bună sau rea, ea este expresia propriei noastre atitudini individuale. Oamenii doresc să scape de relele pe care le aduc cu sine viciile lor, nu de vicii, spunea R. W. Emerson. Şi avea dreptate.

Am sentimentul că scriitorul Petre Rău a scris această carte ca pentru propria sa eliberare, pentru că scriitorul adevărat nu priveşte detaşat spectacolul lumii, el se identifică cu oameni şi fapte până la ultima celulă.

O carte cu personaje caleidoscopice, puse în interacţiune printr-un binom de oameni buni şi oameni răi, aduşi la limita dintre real şi ireal, unde, în curgerea narativă, ficţiunea se intersectează cu viaţa reală.

Autorul îi iubește eroii cărții sale, și pe cei buni, și pe cei răi, pentru că el nu urăște oamenii, ci doar răul din oameni.

Acţiunea romanului este proiectată în arealul natal al autorului, în zona Buciumeni-Nicoreşti, dar şi cu extensie până în Şendreni-Galaţi, zonă cunoscută până la detaliu de autor nu doar sub aspectul toponimiei, ci şi al oamenilor, obiceiurilor, prejudecăţilor, relaţiilor interumane şi, mai ales, a psihologiei lor.

Intriga romanului îşi are ţesutul în jurul personajului central Oreste, un copil serafic aflat la vârsta întrebărilor şi a mirărilor, hărţuit de vini închipuite de lumea pestriţă a satului său, punându-i-se în cont toate relele, reale sau închipuite, hărţuit până la exasperare de prostia şi răutatea omenească, persecutat sălbatic de un sătean – Ilie Barbălată, trimis la şcoala de reeducare fără niciun motiv de sinistrul miliţian Vasile Bozorici, și astfel de ființe reprezintă, în închipuirea copilului din el, însuşi întruchiparea diavolului pe rământ. La şcoala de corecţie învaţă meseria de tâmplar, revine apoi la casa părintească, însă nu îşi găseşte locul, lumea satului fiindu-i tot mai ostilă din cauza unei fixaţii prostești că el este cauza tuturor relelor.

Deznădăjduit, pleacă în pribegie, fugind nu de acasă, fugise de el însuşi, de decepţia pe care a trăit-o în satul său natal. Oreste avea propria lui poveste, poate mult mai complexă decât el însuşi ar fi putut să înţeleagă.

Aici îmi cade bine să aşez în context inspiratul aforism al autorului, motoul care restrânge la esenţă destinul său: Când părăseşti odaia copilăriei se întâmplă prima mare irosire. Pentru neprihănitul Oreste, însă, întreaga-i viaţă avea să fie o mare irosire. Viaţa sa se va risipi între Mânăstirea Buciumeni unde ajunge printr-o firmă de construcţii ca tâmplar, aici ostenindu-se să-şi statornicească o mai apropiată relaţie cu Dumnezeu, se roagă să înţeleagă lumea, să-i înţeleagă pe oameni, să i se explice ce anume se petrece cu el, de ce mulţi dintre cei dragi lui nu mai erau pe lumea asta şi, mai ales, de ce poartă oamenii atâta ură în suflet, apoi la Galaţi, unde avea să-şi găsească o curată prietenie cu un copil, Codrin, care i s-a părut prima ființă bună la suflet pe care a cunoscut-o, apropiindu-se unul de altul printr-un destin aproape contopit, trăieşte o curată dar scurtă poveste de iubire cu sora acestuia, Marieta, ceea ce a însemnat cumva o mică ozonare a vieţii sale. Numai că totul avea să conveargă spre fatalitate. Prietenul său Codrin, aflat în tabăra de la Buciumeni este violat şi ucis oribil de sinistrul călugăr Vlad Potop, iar lui Oreste îi încolţeşte gândul răzbunării, ca un fel de răzbunare împotriva propriului destin.

Nu e locul şi spaţiul pentru un comentariu mai dezvoltat. Am prezentat sintetic câteva consideraţii, lăsând cititorului plăcerea unei lecturi captivante, dense, cu multiple aspecte de viaţă într-o desfăşurare logică a acţiunii. O carte scrisă de un autor care stăpâneşte bine arta expresiei, arta portretisticii, personajele capătă contur prin implicarea lor în fapte, cu acţiuni vizuale ca într-o peliculă cinematografică, cu descrierea aproape picturală a ambientului imediat, cu densitate de idei, cu tensiuni. O carte tristă, dar cine spune că viaţa e numai o veselie? În roman există viaţă, dar, din păcate, cu precădere cioburi de viaţă.

Autorul Petre Rău nu mai e demult un scriitor care îşi caută bemolul în arhitectura construcţiei literare, nu face literatură pentru aflarea în treabă ci din vocaţie, este un scriitor de primul raft în peisajul scriitoricesc, însuşi numele său este un atu pentru succesul unei cărţi.

În discursul narativ a optat pentru tehnica contrapunctului, naraţiunea desfăşurându-se într-un întreg, cu aspect de rotund, dar şi cu înţeles distinct al capitolelor scoase din context.

Prin această carte scriitorul şi-a îndeplinit menirea. Îl trage subtil de mână pe cititor   să reflecteze asupra condiţiei sale, a atitudinii şi faptelor sale pe pământul care îl ţine, dacă nu cumva şi din el nu sunt multe lucruri de aruncat.

O carte care nu dă răspunsuri, dar ridică probleme, invită la meditaţie cititorul, făcându-l să se întrebe dacă nu şi el este sau poate deveni o bubă pe pielea pământului, cum zicea nihilistul Nietzsche.

Evanghelia după Potop vine cu o plusvaloare atât pentru literatura autorului, cât și pentru literatura română în genere.

Înscrisul de pe coaja de copac Diavolul e aproape, care l-a făcut pe Oreste să se îngrijoreze, trebuie să ne facă şi pe noi să ne sporească trezirea, căci, vorba poetului, …totuşi, cât de rea eşti, soro lume!

Să citim atenţi această carte după ce ne dezbrăcăm de toate grijile şi, poate, vom deveni mai buni!

Tănase DĂNĂILĂ