Alte 1001 de aforisme

          Un portret puzzle

După un prim volum de aforisme, apărut în anul 2010, Petre Rău scoate acum un al doilea numit Alte 1001 de aforisme (primul s-a numit Insomniac 1001 – o mie și una de sentințe). Poet, prozator și matematician de formație, Petre Rău dispune de o capacitate deosebită în a identifica, stăpâni și valorifica energiile creatoare cu care este înzestrat.

Cred că cele mai multe dintre gândurile din cartea de față gravitează în jurul a două noțiuni (una esențială, alta dramatică): sens și singurătate. Autorul are în vedere cele mai diverse, dar și interesante, situații de viață aduse la esență: adevăr, dreptate, libertate, artă, cultură, creație, caracter, bine, rău, frumos, credință și religie, filosofie, dor, femeie, cuvânt, viață, fericire, gând, înțelepciune etc., fiecare din aceste elemente fiind piesele unui puzzle întins, care e portretul moral al lui Petre Rău.

Zice el undeva: Atracția universală n-ar fi fost descoperită niciodată dacă ea nu s-ar fi manifestat atât de uimitor la oameni. Și eu cred lucrul ăsta. Toată lumea (deci și omul) este concepută după felul în care arată sistemul nostru solar, legea atracției universale fiind legea determinismului cosmic (atât din punctul de vedere material, cât și spiritual), care dă unitate varietății. Spune Dante Alighieri în Divina Comedie că dragostea mișcă sori și stele (dragostea Creatorului este legea aceasta). Darurile spirituale cu care noi ne naștem (inteligența, sensibilitatea, talentul, frumusețea, simțurile binelui și al frumosului) sunt suficient argument în această privință, ele fiind parte din dragostea care guvernează universul. Și pentru că am pomenit de sens pot spune că în spatele felului în care arată sistemul nostru solar se ascunde sensul spiritual al existenței noastre. Iar în altă parte: Nu-i așa că dacă nu-ți vezi umbra te poți simți singur? Umbra, tovarășul/prietenul de rezervă în fața singurătății. Și asta doar când ești luminat. Ea mai este și simbolul efemerității vieții temporale în raport cu cealaltă, pe care cu toții ne-o dorim.

Ca să ajungi undeva trebuie înainte de toate să cauți un drum, dincolo de hazard. Acesta e sensul. Și de cele mai multe ori nu-l găsim. De ce? Din cauza singurătății. De aici și amărăciunea ce se simte când străbați drumul acestei cărți, scrierea ei nefiind altceva de-cât o modalitate de mortificare a răului. Iată două exemple: Mulți vor observa că te-ai mai îngrășat, că ai mai slăbit etc., dar puțini că ești trist; sau: Viața e făcută din bucurii scurte și tristeți lungi.

Cartea, care este un fel de gâlceavă a autorului cu condiția umană, începe cu acest aforism: Adevărul nu îmbracă niciodată haina metaforei. Este asemănător cu ce spune și Nichita Stănescu despre necuvinte: Necuvintele sunt cuvinte de deasupra metaforei. Necuvintele, ce vin din revelație, sunt idei pure, precum trupul de înger fără haine.

Alte câteva delicii (aforisme, dar și idei constatative) din care transpare harul de gânditor al autorului cu subtilități ce de multe ori ating inefabilul.

          Lăudați creatorul și nu creația! Da, deoarece invers există riscul ca opera să nu-i aparțină presupusului autor.

          Nu uita să-ți scoți pălăria (chiar și numai în gând) când treci pe lângă o statuie. De ce? Pentru că statuia este argumentul că cel reprezentat de ea a trăit ca un nemuritor.

          Toți oamenii pot fi răi, dar numai unii sunt. E ca și când ai spune: toți oamenii moștenesc păcatul originar, dar numai unii sunt conștienți de asta.

          Joaca unui copil se ridică la rang de înțe-lepciune. De aceea s-a și spus: „Până nu veți fi ca acești prunci, nu veți putea intra în Împărăția Cerurilor”.

          Nu există rai, dar se merită să facem să existe unul. Dar deja există și el se află chiar în mijlocul nostru. Ce altceva pot fi clipele de inspirație, de dragoste, de entuziasm, de dor? Că în altă parte tot autorul spune: Nu uita: timpul se măsoară în clipe, nu în zile!

Iată de ce îmi plac aforismele lui Petre Rău: Cuvintele frumoase și sincere sunt de regulă scurte. Orice-ar spune el, inspirație se numește aceasta, că Iisus (citiți și veți vedea) mereu vorbește în astfel de cuvinte și nu în poveste.

Un alt aforism, calchiat după R. M. Rilke: Poezie se scrie numai dacă nu reușești să trăiești altfel, ceea ce confirmă spusa lui Friedrich Holderlin: Poetic locuiește/trăiește omul. Deducția logică e că omul are stofă de poet, deși nu prea e dispus să citească poezie.

Secvența despre fericire și nefericire. Din capul locului trebuie spus că termenul „fericire” traduce o realitate/stare din altă lume, care aici este de domeniul visului, al revelației: îndrăgostirea, plânsul, inspirația artistică etc. Că e clipă asta e sugerat și în aforismul: Fericirea ni se întâmplă într-un loc în care n-am mai fost până atunci. Lângă fericire apare dorul, ca neliniște cosmică, căruia i s-a dedicat și lui destul spațiu în carte.

          Cel mai greu este să spui în cuvinte ce ai în suflet, nu în minte. De aici și primatul poeziei, în viața noastră, în raport cu proza.

Iată o însemnare chiar provocatoare: O grămadă de acțiuni se fac fără subiect. Asta e doar aparent, că în spatele unor astfel de acțiuni stă Dumnezeu. Cine altcineva decât El ar putea face ca eu să trăiesc ori să mă sfârșesc, de pildă?

Viitorul, de unde ne vin speranțele, îl fas-cinează pe autor, de aceea se întreabă: Oare când se va naște o istorie a viitorului? Întrebare de dincolo de timp, mai mare decât răspunsul pe care-l așteaptă. Soluția se descarcă aici: Copilăria este prefața romanului care es-te viața – viață care, bineînțeles, include și viitorul. La rândul meu eu cred că și postfața romanului-viață este tot o copilărie, dar cu chip cărunt, din perspectivele căreia am încercat acum să scriu prefața la această carte.

Și acum umanismul care m-a străbătut. Petre Rău este lacrima, iar eu ochiul care o plânge: Sunt atât de singur încât îmi vine să cred că așa m-am născut. Cuvânt ce m-a lăsat fără replică. Salvarea ta, prieten drag, e că nu ești singurul. Singurătatea e o zonă pură, golită de orice fel de interese imediate. Așa sunt artiștii, hipersensibili, născuți pentru o altă lume. Sunt trimiși pe pământ nu pentru a rămâne aici, ci pentru a-și lua mireasa spre nuntire în cosmos, precum o face Hyperionul lui Mihai Eminescu ori baciul moldovean din Miorița.

             Constantin Oancă