Născut în zodia Nicorești

Nu întâmplător fiecare parte a amintirilor mele începe adesea cu o descriere a satului natal. Din satul natal eu mi-am construit un spațiu ideal față de care îmi exprim constant fidelitatea și dragostea mea față de locurile copilăriei mele. Ruperea gândurilor de acest spațiu ideal a însemnat mereu pentru mine ceva echivalent cu înstrăinarea, îndepărtarea de niște valori eterne.

În toate gândurile mele despre satul natal, acesta este închipuit ca un colț de rai. Mărturie în acest sens stau o parte semnificativă din scrierile mele. Mai întâi eseul intitulat „Verde vale de rai” cuprins în volumul „Întoarsele gânduri” (Editura InfoRapArt, Galați, 2011), reluat apoi și în volumul liliput foarte drag mie „Viața în Times New Roman” (Editura Dunărea de Jos, Galați, 2014), dar publicat de-a lungul timpului și în câteva reviste literare românești. Apoi o bună parte din povestirile reale din volumul „Întoarsele gânduri” („Mistrețul”, „Valea de rai”, „Bunicul” ș.a.), ca și nuanțele lirice din volumul de versuri „Îndrăgostirea de zmeu”, poem memorialistic și filosofic (Editura InfoRapArt, Galați, 2015), sau plasarea acțiunii celui mai recent roman al meu „Evanghelia după Potop” (Editura InfoRapArt, Galați, 2016) în arealul Buciumeni-Fântâni-Nicorești-Tecuci-Galați. Nici primul meu roman-document intitulat „Mogoșoaia – istoria unei tragedii” (Editura Porto Franco, Galați, 1999), cel despre marea tragedie a scufundării unui pachebot pe Dunăre la Galați în care și-au pierdut viața peste 200 de ființe nevinovate, chiar și aici am găsit prilejul să-mi amintesc de satul meu natal într-un capitol în care unii eroi sunt „surprinși” la cules de vie, în primele zile ale toamnei anului 1989…

Așadar, locurile dragi mie în copilărie nu s-au îndepărtat niciodată de gândurile și visurile mele, chiar dacă anii m-au purtat prin lume deseori departe de ele sau mai greu de accesat „pe viu”.

Nu pot răscoli amintirile copilăriei mele fără să n-am în minte casa părintească, adică spațiul cel mai domestic pe care l-am cunoscut vreodată, chiar dacă unele nuanțe pot atinge și alte aspecte mai contondente decât domnia înțelegerii, veselia și bunăstarea. Însă doar nostalgia omului matur, după anii fericiți ai copilăriei în mijlocul familiei, adică a părinților și surorilor mele mă face să nici nu observ că au existat și momente mai dificile petrecute tot la acea vârstă minunată a copilăriei.

Fiecare sat în parte din comuna Nicorești are toate coordonatele unui sat etern, ai cărui oameni întruchipează virtuți și calități morale, legate de munca și de viața familiei.

Pentru mine Nicoreștiul nu este deloc un sat oarecare, lăturalnic și lipsit de priveliștea lumii cum probabil că or fi alte sate. Chiar dacă nu este așezat la încrucișarea unor mari drumuri comerciale, care să ducă spre orașe mărețe și obiective turistice extrem de importante, satul meu are, în ochii mei, cea mai frumoasă priveliște din lume și este cel mai important nod de drumuri pe care l-am întâlnit vreodată.

Drag mi-a fost satul meu natal, cu sorginte de atâtea veacuri! Dragi mi-au fost părinții mei, surorile mele, băieții satului, tovarășii mei din copilărie, cu care mă desfătam adesea, și în zilele friguroase de iarnă, dar și în toate celelalte anotimpuri mai blânde, cântând și chiuind, colindând, cutreierând ulițele, luncile, malurile prăpăstioase din Valea Rea, malul stâng al Siretului, țarinele cu holde bogate, câmpul cu flori și semețele dealuri de după care îmi zâmbeau zorile în zburdalnica vârstă a copilăriei.

Amintirile din copilărie îmi oferă prețioase date despre modul de viață al nicoreștenilor, acești răzeși cu pământuri roditoare, angrenați în muncile lor casnice și gospodărești.

Pe la noi flăcăii nu au știut a toarce în rând cu fetele, să țese, să coase și să croiască sumane, ițari, ștergari de borangic pe care să le vândă apoi în târgul local sau în marile  iarmaroacele de pe la Tecuci, Focșani, Mărășești sau alte locuri cunoscute. În schimb au știut de mici să pască animalele domestice, să îngrijească de gospodăria familiei, să culeagă recoltele toamnei, să adune cerealele, să culeagă fructele și viile, să dea la teasc, să strivească strugurii și să facă din zeama lor licori nemaipomenite. Cam cu asta se hrănesc nicoreștenii, deși fac și negustorie cu vite, cai, porci, oi, brânză, lână, cereale, făină de porumb ș.a.

Îmi place să evoc lumea țărănească a podgoriei în care m-am născut, familia, jocurile copilăriei fericite, chiar dacă viziunea mea este una nostalgică.

Oamenii acestor locuri sunt harnici, buni gospodari, muncesc din greu, dar știu să se bucure și să petreacă la sărbători. Respectă sărbătorile, obiceiurile și tradițiile vechi, câte au mai rămas. De Crăciun copiii merg la colindat (înainte de marea sărbătoare creștină există o colindă pentru cei mici – cu două zile înainte de Crăciun și o colindă mare – cea din seara Ajunului), în Ajun merg cu Steaua, de Anul Nou merg cu plugușorul, la fel, cu cel mic (dedicat copiilor) și cel mare, dedicat celor mai în vârstă, chiar înainte de Revelion; după noaptea revelionului, dimineața, se merge cu Sorcova sau cu Semănatul ș.a. Copiii însoțesc preoții și de bobotează, primind daruri de la oamenii din sat, la înmormântări copiii primesc nuci, mere și covrigi etc.

În general, în copilăria mea traiul oamenilor era unul modest, dar reușea să se ridice adesea deasupra nevoilor. Cele zece sate ale comunei, unele mai mici, altele mai mari, erau alcătuite din case mai toate adunate la un loc, foarte rar întâlnind case răsfirate, la distanțe mari una de alta. Cocioabele aproape că au lipsit cu desăvârșire din imaginile reținute de mine pe retinele copilăriei.

Mâncărurile specifice sezonului de iarnă abundau în carne, slănină și costiță de porc afumate, pregătite acasă, cu mămăliguță caldă și proaspătă.

Cred cu ardoare că afectivitatea îl determină pe omul matur să idolatrizeze ținutul natal.

Iată de ce am optat pentru o monografie romanțată și nu pentru una stereotipă, cu date seci și descrieri pe măsură care, în afară de specialiști interesați de date concrete pentru lucrările științifice cu privire la spațiul ales, cred că i-ar fi plictisit pe mulți cititori.

Determinarea temporală a celor mai multe dintre exprimările despre locurile natale, chiar dacă ar putea părea cam vagă, în fond are rolul de a proiecta satul pe dimensiunile eternității.

Dacă filosoful Lucian Blaga spunea că veșnicia s-a născut la sate și poate că avea perfectă dreptate, ne putem totuși întreba legitim azi cât din reciproca acestui adevăr este valabil, e valabil și faptul că satul s-a născut pentru veșnicie, adică pentru a dăinui veșnic?

După dureroasa experiență a satelor românești – și noi aici ne-am putea referi fie și numai la satele comunei Nicorești – care au suferit atâtea prefaceri în secolele lor de existență, am putea crede că satele induc veșnicia, dar ele nu mai sunt la fel în toate epocile, suferă transformări în timp care le face să-și diminueze tradițiile, rădăcinile culturale se șterg încet, dar sigur și ceea ce rămâne este doar ceea ce mai poate spune istoria.

Să ne imaginăm un sat din vremuri antice, și ca să fim cât mai aproape de o realitate palpabilă, să zicem că ne imaginăn un sat geto-dacic. Dacă mai găsim ceva din el din punct de vedere istoric, să zicem niște relicve, niște obiecte cu caracter cultural-istoric sau poate chiar descoperim pe undeva unele mărturii lăsate în scris, vom avea aproape clară diferența dintre ce a însemnat satul atunci și ce a devenit el în timp.

Din acest punct de vedere mărturiile istorice sunt cele care ne aduc în imagine satul de altădată.  Cele mai puternice transformări apar însă din punct de vedere socio-economic. Aceste repere sunt ancorate puternic în jurul câtorva stâlpi precum familia, biserica, școala și proprietatea, și își au seva în câteva virtuți ale țăranului român, precum cinstea, hărnicia, credința, răbdarea, spiritul de sacrificiu probat în atâtea situații extreme.

Țăranul român a fost sărac, a fost neștiutor de carte și asuprit de stăpâni, a muncit până la epuizare, s-a hrănit nu totdeauna pe săturate, a mers desculț sau în opinci secole întregi prin noroi, praf și zăpezi etc. Obiceiurile tradiționale, portul, cântul și jocul, ritualurile creștine toate i-au fost însă vii lumini spirituale, treze bucurii însuflețitoare, crezul lui întru cele veșnice. Dar toate aceste lucruri s-au schimbat, metamorfoza satului românesc a devenit o realitate incontestabilă, totul a evoluat spre modernizare, așa încât satul însuși s-a trezit cu tehnologiile orașelor la ele în vatră, aproape banal de accesat, totul mai simplu și mai de utilitate.

În decursul timpului, satele comunei Nicorești au străbătut o istorie zbuciumată, dar și bogată, pe care generația zilelor noastre și generațiile viitoare au datoria patriotică să o cunoască.

Arhitectura construcțiilor, a locuințelor, instituțiilor,  străzilor etc., toate și-au schimbat înfățișarea în timp, urmând fatal cursul modernității. Așa încât, satul de ieri nu mai seamănă aproape deloc cu cel de azi, deși cei care l-au părăsit și l-au revăzut peste ani nu și l-au putut închipui altfel decât așa cum l-au știut ei cândva.

Nicoreștiul și cele zece sate componente ale lui nu au făcut deloc excepție de la această regulă iminentă a evoluției.

Așadar, constatăm cu ușurință multe îmbunătățiri, precum: drumuri și multe șosele importante asfaltate sau îndreptate și pietruite; lăcașuri de cult, toate creștine în această zonă, cimitire delimitate, îngrădite și protejate, biserici reparate și, la o bună parte din ele, adăugiri de anexe importante, de strictă necesitate (a se vedea, de pildă, construcția unei anexe în cimitirul bisericii „Cuvioasa Paraschiva” din satul Fântâni, care servește atât ca o casă mortuară, cât și ca un spațiu adecvat pomenirilor organizate de săteni, toate din inițiativa unui preot tânăr și ambițios, pe nume Mircea Pilaf, care, chiar dacă se trage din alte locuri îndepărtate, a prins mult drag de oamenii și de meleagurile acestea și s-a dăruit în totalitate spiritului creștin al satului, iar sătenii îl îndrăgesc cu adevărat); în pofida faptului că o parte din școli au fost restructurate din lipsă de copii sau din alte motive obiective, cele rămase în activitate au fost dezvoltate, dotate și utilate cu aproape tot ceea ce ar trebui ca educația elevilor să decurgă în condiții modern; alimentarea cu apă a satelor, obiectiv complet realizat în unele locuri și multe altele.

Din păcate, unicul Cămin Cultural din centrul comunei rămâne însă și la această oră în faza de proiect ce prevede reparații capitale și dotări necesare. Odată cu asta rămân întrerupte și alte activități, precum cea legată de Biblioteca comunală ș.a.

Nicoreștiul este dotat cu o poștă centrală, o administrație financiară, o bancă populară, un centru sanatorial pentru copiii cu dizabilități mintale – societate sponsorizată de o fundație americană, un dispensar ș.a.

Ne aducem cu mândrie aminte că, prin anul 1926, după prompta reîmprospătare a alurii comerciale a târgului, chiar dacă numai pentru un singur an de zile, târgul a purtat denumirea de „orașul Nicorești”.

Dar despre toate acestea și multe alte detalii vă invit să aflați luând contact cu conținutul acestei lucrări.

Nu pot încheia înainte de a aduce prinosul meu de recunoștință tuturor celor care m-au sprijinit în aducerea la lumină a celei mai documentate antologii a comunei Nicorești care s-a scris până acum. Trebuie să mulțumesc cu multă plecăciune următorilor:

• Elena Fărcășanu, profesoară în Tecuci (n. Nicorești) pentru sprijinul permanent pe care mi l-a acordat la consolidarea datelor monografice.
• Cezar Ionuț Andronic, director al Școlii gimnaziale „Gabriel Drăgan” din Nicorești.
• Adina Aurelia Radu din Fântâni, profesoară de matematică.
• Iulia Diaconu, pensionară, fostă profesoară la școala din Fântâni, dirigintă a clasei mele prin anii ’60.
• Poetul Dionisie Duma din Tecuci (n. Tecuci, cu origini în satul Hânțești, limitrof cu satul meu natal), care m-a pus în contact cu unii scriitori de origine nicoreșteană.
• Alte personalități născute în satele Nicoreștilor, care mi-au trimis materiale biografice și/sau gânduri despre locurile natale, cu precădere scriitorul Aurel Pană, pictorul Ștefan Buțurcă și prozatoarea Speranța Calimi.
• Preotul Mircea Pilaf, paroh al bisericii „Cuvioasa Paraschiva” din satul Fântâni.
• Preotul Daniel Andriuță, paroh al bisericii „Negustori” din satul Nicorești.
• Părintele Mihai Roșu, protopop al Protoieriei Nicorești, care m-a sprijinit cu câteva materiale importante despre unele parohii nicoreștene.
• Profesorul Ștefan Andronache, cercetător din Tecuci, cel care m-a sprijinit cu sugestii și surse de documentare dintre cele mai concludente. Cu respectul cuvenit, pot spune că am beneficiat pe deplin de generozitatea sa deosebită și, mai ales, de prețioasele sale lucrări documentare.
• Primarul comunei Nicorești, Ionel Boghiu – îi aduc din plin mulțumirile mele pentru generozitatea sa și pentru ușa deschisă lăsată acestui proiect.
• Gh. Grădinaru, consilier la Consiliul Local al comunei Nicorești – îi mulțumesc în mod cu totul special, pentru timpul și disponibilitatea pe care le-au alocat cu multă amabilitate în sprijinul documentării mele cu date recente și oficiale.
• Maria (Gella) Popa, sora mea mai mare, cu care, răscolind prin amintiri, am reușit să punem cap la cap detalii importante legate de satul nostru natal. A contribuit și cu o importantă sponsorizare financiară, interesată fiind ca exemplare din această monografie să ajungă la cât mai mulți dintre nicoreștenii noștri.

Tuturor acestora, dar și încă multor altora – pe care poate i-am omis doar din neaducere aminte, dar care m-au ajutat de la distanță sau din umbră – le mulțumesc pentru truda, răbdarea și generozitatea lor, majoritatea dintre ei sunt consătenii mei și între timp au devenit prietenii mei.

Și nu în ultimul rând aduc recunoștința mea tuturor celor care sunt nicoreșteni prin naștere, chiar și prin adopție,  asigurându-i că toți au fost, sunt și vor fi în gândurile și reflecțiile mele, mereu îi păstrez în ochii minții ca modele de personaje ideale ale scrierilor mele și le spun că, pe oriunde m-am dus și mă mai duc, mereu port cu mine mândria că m-am născut pe aceste meleaguri mirifice.