Casa cu fluturi

Un roman care cucerește

Romanul “Casa cu fluturi” al scriitorului Petre Rău cucerește, ispitindu-ne la o îndrăgostire la prima vedere. Mai întâi dându-ne seama cât de puternică poate fi fascinația pe care această carte și-o arogă prin însăși titlul ei ales cu o remarcabilă inspirație, și imediat apoi prin descrierea cu accente de taină și mister a casei bătrânului profesor Maximian, cu mulțimea de fluturi precum niște păsări ale paradisului, chiar dacă nevii, de trebuinţă însă satisfacerii gustului de frumos al amfitrionului.

Autorul, un matematician cu har și dedicare, cu un CV impresionant, ne atrage irezistibil în cadrul restrictiv al scumpelor lui pasiuni – matematica și scrisul literar dar și științific, ceea ce înseamnă în fond grația sincerității și înzestrării sale polivalente. Despre frumusețea dar și despre perfidia matematicii, întâlnim o mărturie chiar în carte: “Cei care o practică au de-a face cu un adevărat paradis conceptual, cu un tărâm poetic imens, complet inaccesibil unui nematematician”. Cu astfel de enunțuri dibace și ademenitoare până dincolo de perfecţiune, cum să te poți opune? Citești de două trei ori, cu glas tare, savurând împerechera cuvintelor ca pe rime, fiecare propoziție, fiecare frază, fiecare adnotare, aranjate în pagină scrisă, toate ducându-ne în regatul celei mai pure și fervente entuziasmări, precum fluturii spre lampă. Așa se întâmplă cu Max, alias Maximian Darius, profesor universitar, o somitate în domeniul cercetării matematice, dar atras la un moment dat de deliciile erotice ale ardentei Ade, alias Ada Mărculescu, fosta lui studentă care, pe lângă frumusețea ei răpitoare este și o fată deșteaptă, rasată, dar onestă și moderată, la rândul ei profesoară de matematică.

Evident, ne putem lăsa atrași în acest malaxor “ticluit” de-a dreptul seducător de Petre Rău, atât ca scriitor rodnic, cu un foarte bogat portofoliu de lucrări, al cărui talent se pare că tinde asimptotic spre infinit, cât și ca matematician de top, cu vechi state de serviciu în acest domeniu. Dacă avem preocupări scriitoricești îl putem invidia pe autor, iar față de matematică vom păstra distanța cuvenită, ne vom pitula, cum face copilul când îl interpelează vreo persoană străină, acoperindu-și obrazul cu un fald al fustei mamei; de ce? ca să nu ne ardem aripile lipite… cum a pățit Max care s-a ambalat prea tare, complăcându-se a fi “sclavul numerelor”, pervertindu-se, spoliind astfel învățătura lui Budha: “tot ce e viu e trecător, străduiți-vă conștient!”. Deși era sigur de iubirea și devoţiunea Adei, acesta s-a îndepărtat de ea, de făptura ei delicată, turnată într-un tipar de bunătate și smerenie – cum zic descântătoarele, chip luminat și curat, ca argintul strecurat, de Maica Precista lăsat.

În generozitatea dăruirii întregii ființe efortului creator, autorul ne oferă o carte ca un smarald, sofisticată în conținut, dar clară, cuminte și sobră în narațiune. Metoda folosită de altfel și în demersul didactic de către profesori, a așa zisei “expuneri cu oponent”, este valorificată cu iscusinţă. Autorul a scornit un narator, în persoana tânărului Dan Petreanu, plasându-l abil între domnia sa și cititor, un tânăr scriitor, filosof, condescendent față de bătrânul savant Darius Maximian, stăruitor, dedicat, căutător, uneori prea scormonitor și “folosit” de autor în rol de Moțoc pentru a încasa sudălmile noastre, deoarece ni-l demitizează pe Max. Acest tânăr “conviv”, creat de autor în cadrul artificiului ţeserii abile a romanului, aflând despre Max și de la terţe persoane, în special de la sora Adei (“El a știut bine că Ada îl iubea cu profundă şi pasionată devoţiune. De asta ar fi trebuit să fie sigur, fiindcă devoţiunea este un lucru minunat atunci când simți pe pielea ta că trebuie să fii aproape zilnic departe de ea pentru multe ceasuri şi apoi s-o regăsești acasă la întoarcere, așteptându-te cu toată dragostea”), cu anumite detalii ni-l ponegrește cu necuviință, necuviință care până la urmă ne luminează, înțelegând că Max, ușor ușor, devenise o brută; aceasta, conferă cărții dinamism, făcând-o captivantă, dar blândă și în același timp calmă și delectantă, ceea ce farmecă cititorul: “-Ești tânărul scriitor Dan Petrea-nu… Această remarcă, spusă într-o deplină seninătate, reuși totuși să mă scoată din starea de neliniște idioată în care mă scufundasem fără voia mea”.

Începutul imaculat al îndrăgostirii celor doi prota-goniști, Max și Ada, este un filigran sculptat cu măiestrie și migală, în acea splendoare uneori alambicată a trăirilor omenești. Alternanța planurilor expuse de naratorul Dan, cu dialogurile pe viu dintre el și profesor, dar și dedesubturile unui trecut al familiei Maximian, dezvăluit cu migală, relația absconsă dintre Max, matematicianul de excepție, dedicat trup și suflet studiului și cercetării științifice, un relaxat om de spirit cu o minte complexă, versatilă, și fosta lui studentă Ada, fata deșteaptă și de o frumusețe arzătoare, ne oferă multă desfătare estetică. Cu grația trupului ei superb și gingășia atitudinilor, ea îl extrage instantaneu din griul tern al vieții lui anoste, i se oferă vizual în toată splendoarea ei de tânără fată-femeie: “Delicată și subțire, cu un ten aproape transparent, avea cei mai minunați ochi cenușii pe care îi văzuse Max vreodată. Buzele îi erau rujate într-o nuanță palidă, deschisă și profilau un surâs cuviincios. Părul lung, blond, îi cădea pe umeri în cascadă ondulată. Era îmbrăcată simplu, purta o rochie scurtă, elegantă, în culori închise și cuminți”, iar el vibrează totodată și de surpriza descoperirii altor coordonate ale miracolului vieții. Dar nu numai el, ci și cei din Aula Magna, cei ce și-au întors ca la comandă capete-le spre ea, amintindu-și pe loc că sunt oameni și că viața își exprimă frumusețea și dincolo de armonia matematică.

“-Da, da, sigur că da! îngăimă Max, aproape înghițin-du-și cuvintele. Apoi îi prinse mâna gingașă ce îi fusese întinsă cu ușurința și sensibilitatea unui gest delicat și i-o sărută. Îi vorbise pe un ton detașat, rece, profesional și totuși învăluit într-o emoție transparentă”. Apoi învaţă, de la și prin Ada, starea firească de admirare a trupului femeiesc, creat de Dumnezeu, acesta aflându-se în culmea inspirației sale: “Max nu reuși să găsească cuvinte noi pentru tânăra de lângă el. Simți însă că toate privirile erau ațintite asupra lor, mai ales asupra minunatul chip care-i stătea alături. Se trezi dintr-odată copleșit de emoție. Ca să nu mai vorbim de mini-jupa superbă pe care-o purta Ada cu un amestec de deferență și semeție, conștientă de picioarele ei arătoase”. Învaţă apoi firea drăgăstoasă a omului, sfiala îndrăgostitului, prosternarea în prezența făpturii femeiești: “Max se aplecă cu puțin curaj și-i căută privirea. Se priviră amândoi în ochi pentru prima dată. În clipa aceea se întâmplă ceva, se stabili un fel de legătură care dură o fracţiune de secundă înainte ca Ada să se răsucească în scaun şi să-și mute stânjenită privirea în lungul sălii. Max rămase în continuare cu ochii ațintiți în aceeași direcție unde cu câteva clipe înainte întâlniseră doi ochi minunați, dar îi venea să se refugieze pe coridor din cauza îndrăznelii sale, să iasă de îndată din încăpere ca să găsească un aer în siguranţă”. 

Demersul narativ solemn și fără stridențe fac deliciul cititorului: “Max nu era un mare dansator, dar dansul acesta din urmă începu să devină de neuitat. În semiînturericul ringului, trupurile lor se proiectau pe pereți și se metamorfozau în trupuri exotice. Partenera lui era un fulg purtat în palme și mlădiindu-se în arcuiri feerice”. Da, acel început imaculat al îndrăgostirii celor doi, calm și blând precum blândeţea firii lor de persoane aşezate, cuminţi, educate și culte, autorul ni-l înfăţișează măiestru, accentuând inspirat sursa vibrației lor comune – prețuirea și încrederea reciproce: “Ea vorbea cu o oarecare dezinvoltură, se vedea de la o poștă că se simțea minunat. Îi mărturisea că i-a făcut mare plăcere să participe la întâlnirea cu ilustrul Grigore Moisil, o așa ocazie n-ar fi scăpat-o nici în ruptul capului”, “Max se simțea îndrăgostit de ea fiindcă înfăţişarea şi felul ei de-a fi, calm şi serios, blând și radios, îi plăcuse”.

Departe de toate conjecturile matematice, după ce au urcat scările și au ajuns în apartamentul lui, camera aceea se prefăcu pe loc într-un palat: “Arăta exact la fel și acum, doar că de data asta era umplută până la refuz de un chip nemaipomenit de suav, iar Max credea că se mutase deja în cer”. Apoi el, cercetătorul distins, de 40 ani bătuți pe muchie, cam trecut, dar neferecat de cele lumești… cu barbișonul lui ordonat, învăţă, de la tânăra de 25 ani, dragostea adevărată, “miracolul împreunării” și făcu faţă cu brio, dulăul din flăcăul de ţară ce Max fusese cândva se deşteptă… inundat până la refuz de testosteron: “S-au trezit direct pe sofaua din sufragerie. Era în toiul nopţii, o noapte calmă, înnăbuşitoare, erau înlănţuiţi şi încinşi. S-au iubit ca și cum se doriseră ani buni unul pe altul. Într-un final, Ada își sprijini capul pe umărul lui, iar Max o alintă cu cele mai frumoase cuvinte – nici el nu înțelegea de unde îi veneau atâtea deodată”.

În economia acestei cărți întâlnim un melanj de constituenți dispuși în pagina scrisă cu un dozaj splendid-perfid: cursuri de matematici speciale, seminarii și colocvii, teme de casă…, multă bogăție de spirit în conversații pe teme matematice, dar și un filon de literatură de o frumusețe cu totul neobișnuită, descrieri reținute, mici în dimensiunea lor fizică dar uriașe în conținutul lor imagistic, ca niște ode ale bucuriei de a privi.

Imaginea blândeții unei nopți în care personajul Max se întoarce cu vaporașul dinspre  orașul lacustru Veneția, autorul ne-o descrie blajin și tandru: ”Afară se însera. Privi lung înapoi, spre luminile orașului care începeau să licărească și să se extindă una câte una, rămânând în urmă. Luminile acelea disparate se strânseseră la un loc şi deveniseră nestemata unei brăţări aşezate în vitrina de expoziţie a serii. Apoi strălucirea s-a estompat, lăsând în urmă doar un tăciune mocnind, apărând şi dispărând la marginea mării”. Autorul ne invită acolo, ca într-o îmbrățișare, pentru a fi cu el; astfel, putem privi totul cu ochii minții ca și cum ar fi aievea...

Cei doi protagoniști se căsătoresc sub auspiciile splendorii întâlnirii nevinovate dintre holteiul bătrâior Max – ce atinsese patru decenii de viață, dar trăiți cu folosință, pecuniar, dar și avansat peste rând în ierarhia universitară, și care reprezenta o partidă bună, savant cu conexiuni în comunitatea științifică internațională, bine ancorat și în cadrul comunității știintifice locale din cadrul universității unde era și titular de curs, și Ada, profesoară de matematică, tânără, șarmantă, blonda ardentă – frișcă delicată pe un întreg tort îmbietor, numai și numai pentru el.  Ne-am putea întreba retoric, merita el oare un astfel de trandafir de fată cu pielea catifelată ca puful de bumbac, cu fruntea blondă, fata cuminte, bună la fire, onestă și, de ce nu, chiar timidă?!… “Prinse curaj când descoperi că o venă a Adei îi pulsa pe tâmpla blondă descoperită. Abia atunci a înțeles că și ea era emoționată”.

Dar viața este într-o permanentă schimbare. Ea își descoperă instinctul de cuib și, din rezultatul “eforturilor de economisire instituite de Ada”, își cumpărară o casă pe pământ cu două nivele, iar el aranjându-i un transfer în marele oraș în care el era un titan. Buclucurile nu se opresc aici. Ada mai descoperă în ea și instinctul procreativ și începe a fi obsedată de sindromul Lupoaicei Capitoline, să fie suptă, să ofere vieții viață din viața ei, să-i crească prunci în trup. Doar că Max se dovedește a fi sterp. Apoi ea, tot încercând, mai cu vorbă bună, mai cu anasâna, să-i obţină acestuia acordul de a înfia un copil, trăitorul din turnul de fildeș al preocupărilor lui țintind spre visurile de măreție – exacerbate într-un anume sens, dar altfel onorabile și onorante – nu acceptă. Și înainte, dar și după aceste episoade, Ada, dimpreună cu mama ei care o montează tenace împotriva lui având dealtfel justificarea “acesta avea mereu câte o ironie îndreptată direct sau indirect împotriva ei” și, datorită faptului că făpturile feminine sunt, ca să folosim termeni matematici, creaturi autosimilare precum anumiți fractali, alcătuiesc o mică coaliție împotriva lui, ca și dușman comun. Ar fi trebuit să-l susțină și să-i acorde deferența, pe care el ar fi meritat-o cu prisosință și astfel să-l manipuleze cu eleganţă, ţinând cont că în scopul obţinerii unui răspuns pozitiv, trebuie ca și răspunsul anterior să fie tot pozitiv, dar Ada, nu a aplicat această stratagemă, poate din prea multă onestitate, sau deoarece nu a știut, deși femeia mereu știe… și astfel, împreună cu mama ei încercară să-l asimileze, minimizându-i statura intelectuală, șicanându-l cu tot felul de reproșuri: “el sfârşea mai mereu prin a suspina după un pic de sănătoasă nebăgare în seamă. Trebuia neapărat să găsească nişte mijloace de evadare. Evadare mentală, desigur, dat fiind că nicio altfel de evadare nu era de așteptat din partea lui. Trebuia să se refugieze în regatul fanteziei sau poate în cel al reflecţiei”. Raportul de două persoane la una era tot în avantajul lor, dar au jucat prost, deci și ele, mamă și fiică, sunt vinovate de întorsăturile de situație, aici nu frivole ca în comediile bulevardiere, ci lipsite de agitație, calme, venite încetul cu încetul, dar oarecum ușor de intuit, cel puțin prin faptul că mama Adei l-a descifrat de la bun început, etichetându-l în față, poate prea brutal, a fi un individ lipsit de căldură.

Ada rămâne însă în mintea cititorului fosta ființă plină de farmec, focoasă, ce cândva promisese delicii, cea care l-a dansat aproape lasciv pe Max, l-a incitat atunci când l-a mușcat de buză, apoi i s-a dăruit din tot sufletul, mângâietor, blând și dulce, acompaniind actul iubirii trupești cu suspinele acelea duioase și gemetele din cantata aceea de solo… pe libret dramatic, la care toți bărbații de pe Terra devenim instantaneu nebuni de dorinţă, dar și fericiţi fiindcă izbânda orgasmică nu se lasă deloc așteptată… El, Max, devenit chiar atunci capabil de a poseda, întărâtat pentru totdeauna de Ada, cu a ei făgăduială nerostită față de dulăul din el, extras din rânduiala obișnuită unde el, spiritual cu studenții, dar luat de ani, devenise cam blegit și cam galeș: “I se întâmplase uneori în astfel de situații să fie cuprins de o osteneală care pentru majoritatea celorlalţi era extremă, iar o dată sau de două ori chiar adormise în mijlocul conversaţiilor”.

Din evantaiul strategiilor ei, sincere de altfel, Ada s-a lăsat sedusă și ea la rândul ei de iubitorul de matematică, cel pe care râvna de a împrăștia iubirea pentru această știință îl făcuse puțin excentric și care își asumase fericit viața în simplitatea situației lui, de a fi un creator, un deschizător de drumuri, un căutător. Dar el, azoospermic dovedit, vădit posedat de ideile lui fixe, nu a binevoit să accepte a face vreo concesie soției lui și să-și însușească un algoritm simplu: “să nu se certe cu femeile”, că doar pentru acest rost au fost create de Dumnezeu, să aducă pe lume noi vieţi.

Max ar fi putut să stea pe paharul lui de șliboviță cum stă câinele pe os, la vedere sau pe ascuns, să joace go, să demonstreze conjecturi, să săvârșească adulter, dar să lase femeile din viața lui să-și aducă în casă un copil, fiindcă nu ar fi fost un capăt de țară, el fiind mai mult musafir în casa lui. Așadar n-a știut să-și gestioneze noul lui statut, nu a putut câștiga lupta cu sine însuși într-o problemă extrem de simplă, să-și asume tot ce implica a fi om însurat și astfel căsnicia lor eșuând lamentabil și, ce a fost mai grav, s-o piardă definitiv pe fata minunată care cândva a crezut în el, fata reușită, care, urmându-l, și-a găsit pierzania.

S-au înșelat amândoi, unul pe celălalt și fiecare pe sine, nu din reavoință, ci poate din neatenție: “se apucase să bea de-a binelea. Ada nu s-a prins din start, a trebuit să treacă un timp până să-și dea seama de transformarea bizară petrecută în viața soțului ei”, dar, mai ales, din supraeva-luarea acelor filamente fine ale nădejdii într-un “bine divin” ce ar trebui să vină de la sine, coroborată cu incapacitatea de a lupta cu sine și de a lua decizii tranșante.

Da, s-au înșelat amândoi, dar cumpănind lucrurile, ambii au dreptate și ambii au greșit, deși niciunul nu a fost răuvoitor de dragul relei voințe, neștiind să îmbătrânească, s-au lăsat duși de val, fiindcă amândoi au ascultat de niște “setări” intrinseci ființei lor.

Ada, cu enigmaticul ei fel de a fi ființă femeiască, cu acel comportament sexual fascinant, incitant dar fără niciun strop de vulgaritate: “Închidea ochii și suspina plăcut și discret, simțea nevoia de a suspina, de a-şi trece mâna prin părul lui, o dată, de două ori, simţind și ea gâdilatul uşor pe ceafa sa despletită invocând mângâierea”, gata să-i ofere lui Max toate deliciile erotice, ajunge repede la vrerea de a da din viața ei vieții și, fără gândul de a ceda vreodată, păstrea-ză în neutralitatea ei o distanță confortabilă de zbaterile lui, prudentă, dacă nu chiar indiferență, lăsându-se totuși pe sine în voia firescului vieții femeiești, “de a procrea”, pe când Max, ca un Hyperion ce se cramponează de strălucire în măreția singurătății aceleia înalte, dus pe drumul lui, trăind doar pentru el, egoist, a bagatelizat această năzuință a soției, ascultând el însuși de “setările” care-i înstăpâneau firea, visurile de mărire pe tărâmul academic. Această străduință exacerbată a fost tot “o setare” intrinsecă, un dat genetic, de care “a ascultat”, a fost o racilă înnăscută, faţă de care n-a schiţat nici măcar vreo nuanţă de împotrivire, deci pe care nici măcar n-a încercat a o birui, și care, deși l-a construit ca individ, l-a de-construit ca om, și n-ar fi fost un capăt de țară, fiindcă noi deja ni-l scosesem de  la inimă, cum bine zicea Sigmund Freud, “niciun om nu e nimic”; dar el, pe lângă că n-a știut nici când să moară, s-a complăcut în a deveni pentru întreaga viață sclavul unilateralității – cel mai păgubitor cusur al firii omenești. Dimpreună cu Ada, deznădăjduită că el nu este capabil s-o fecundeze, intrară amândoi într-un cerc vicios: ea îl refuza, iar el începu să o perceapă ca pe un obiect sexual, vrând să o posede cu de-a sila, împingând-o pe culmile disperării.

Fisura apărută s-a lărgit din ce în ce mai mult până i-a sorbit pe amândoi, provocându-le multă îngrijorare, îmbrân-cindu-i până în preajma tenebrelor nebuniei: ea – depresii severe, până la a fi atrasă fatidic de neant, el – cădere în patima beției și accese de paranoia, această situație nou creată obligându-i pe amândoi să umble pe la doctori spre a-și recupera sănătatea.

Romanul este unul misterios, scris de un autor com-plex. Misterioasă este și strategia autorului de a rămâne imparţial, lăsând posibilități multiple interpretării. Deși este dificil, autorul reușește să rămână nepărtinitor, sau vrea aceasta cumva măcar în ideea de a face o trimitere către școala deconstructivismului literar. Generozitatea geniali-tății lui creatoare constă aici în faptul că ne lasă nouă, cititorilor, privilegiul de a ne consola cu gândurile noastre bune în amintirea Adei, socotind-o victima călăului ei, Max, jovial, cameleonic și apoi să arătăm cu degetul vinovatul și să dăm cu prima piatră.

Geniul creator de lumi și destine constă și în reușita autorului de a ne implica empatic, cât mai adânc în acțiunea romanului. Este totuși un punct tare acela de a izbuti să rămâi imparțial deși, ca scriitor, dar și ca cititor, este greu să faci asta, cum bine afirma și Goethe: “sinceri putem făgădui că am fi, dar nu și imparțiali”.

O iubim pe Ada cea superbă, de la prima “apariție” în pagina tipărită: “Max a rămas uluit când a aruncat prima privire către tânăra care se recomandase Ada Mărculescu. Ceea ce vedea în fața ochilor nu mai era deloc fosta lui studentă al cărei chip îl avea în memorie. Era o femeie în toată regula, ce-i drept tânără, dar înaltă și zveltă, cu o față rotundă care radia de strălucire, un cap blond și niște ochi mari, perfect conturați, în care parcă sălășluia fericirea. Nu semăna aproape deloc cu studenta pe care și-o amintea din urmă cu câțiva ani. Părul despletit și aruncat peste umeri era singurul indiciu că mai păstra ceva din aerul de studentă de altădată”, dar mai ales de atunci de când i-a dăruit și lui Max parte din strălucirea ei, în Aula Magna (se pare că a Universității “Al. I. Cuza” din Iași), când l-a făcut să strălu-cească precum un mac roșu ca para printre spice cenușii: “Max nu reuși să găsească cuvinte noi pentru tânăra de lângă el. Simți însă că toate privirile erau ațintite asupra lor, mai ales asupra minunatul chip care-i stătea alături. Se trezi dintr-odată copleșit de emoție”. 

Din politețe pentru Maximian Darius, o somitate în domeniul cercetării matematice așa cum am subliniat, ne-am cantona în ezitare, dar este clar că el este călăul ce a frânt destinul acelei fete mlădii, frumoase și deștepte, oneste și blânde. S-a lăsat sfâșiat de contradicții, a acționat fără noimă și fără discernământ, atât în stare de veghe, cât și în somn: “Dar tocmai când mâinile lui coborâră şi începură să o îmbrățișeze, Ada dispăru din închipuirea lui. Îmbrăţişând perna, se simţi brusc extrem de singur, când deschise ochii descoperi că dormitorul lui era gol, cufundat într-o mare de nelinişte şi plăcere căci nimeni, absolut nimeni nu putea şti de iubirea lui, nimeni nu-i putea înţelege acea durere şi dorinţă de a muri pentru Ada, de a o salva de la disperarea în care o adusese”.

În privința deșteptăciunii native a lui Max versus nesocotința de a se lăsa în voia unor atitudini insidioase, “Amănuntele picante erau însă acelea că pe vechea menajeră o concediase, fiindcă ar fi scornit unele vorbe cu cele văzuse în familia Profesorului, anume despre certurile celor doi soți, despre neglijența lui în timp ce Ada era internată în spital iar el n-a fost nici măcar o singură dată s-o vadă și multe altele”, am putea spune că a spoliat toate darurile primite de la divinitate, conform acelui enunț foarte precis, “toate calitățile exacerbate devin defecte”; de câtă jovialitate dădea dovadă acum la bătrânețe, am putea bănui că așa fusese dintotdeauna, cameleonic, adică și în anii de dinainte de a se abrutiza. “Nu știu de ce, dar îmi era din ce în ce mai greu să dau ochii cu Profesorul. Cum ar trebui să privesc totul de aici înainte? Aveam azi întâlnire cu un monstru?”. L-am certat în forul nostru intim pe tânărul narator, când ni-l demitiza pe Max, dar am greșit, măcar puțin, fiindcă, iarăși, de am putea fi obiectivi am constata că nu doar el, profesorul, este vinovat, ci și Ada are partea ei de vină, cu tot cavalerismul nostru de a-i oferi circumstanțe atenuante.

Balansul de planuri cu relatări în oponenţă, fie directe, fie prin intermediul naratorului, vine ca de la sine și nu sugerează nicidecum a fi pus în pagină cu tot dinadinsul, dinamizează însă eficient vioioșenia firului epic, întărind motivația intrinsecă a cititorului de a descifra personajele, adică pe cei doi soți. Fără a absolutiza valabilitatea lor, vreun cititor poate fi derutat, sau, de ce nu, luminat de sintagmele, “între soți nu este armonie, ci un război perpetuu” și “în orice diferend domestic, ambii soți sunt vinovați”. În cazul soților Maximian, aceștia se lasă cantonați sporadic și se rotesc precum niște copii în călușei, pe circumferința unor cercuri vicioase și, fără a avea pretenția de exhaustivitate amintim: ea îl refuză, iar el, disperat, încearcă să o violeze. Ar mai fi de adăugat și faptul că, refuzându-l, îl va fi obligat la abstinență sexuală prelungită, apoi, când el a cedat avansurilor menajerei Zora în timpul sejurului de la Padova, Ada, aflând, s-a lăsat prinsă în capcana unei surescitări prea năvalnice, și atunci și-a luat zilele, într-un mod grotesc, aruncându-se peste glaful ferestrei clasei de liceu, chiar în timpul orei.

Lui Max i-a dat Dumnezeu multe încercări în viața aceasta în care s-a perpelit neîncetat, i-a dat și un înveliș de glorie antumă, dar i-a refuzat-o pe cea postumă, aceea spre care a tânjit dar, conform zicerii “nu se poate de la bine la bine, te chinui pe pământ, dar câștigi raiul”, i-a dat o moarte de sfânt, fulgerătoare, fără suferință și, spre deosebire de Ada, el, deși poate nu ar fi meritat, a murit în demnitate.

Cât privește periplul lui Max, identificat prin cheia puterii exemplului și a străduinței umane, deznodământul nu este “eșec”, căci aspirantul la eternitate, în individualitatea lui își duce bătăliile cu propriile ţinte și oricare ar fi rezultatul, în clipa când el trece în nefiinţă, acele aspirații devin un bun comun al comunității științifice, căreia acesta i-a aparţinut, respectiv spititului uman. În cazul de față, autorul ne pregătește spre final un tânăr aspirant, ca pe următorul atom în această catenă nesfârșită.

Și povestea fluturilor din carte este una cu bogate semnificații. Fluturii, inspiratori și fascinanți, fie vii sau nevii, apar în casa lui Max ca păsări ale paradisului, ca suflet al lumii, dar și în ipostaza de prevestitori de rău: “Pe alee, un fluture mic și negru, cu aripi mărginite de pete galbene ordonate într-o boltă sublimă sub care se curbau câteva arce din pete albe, poposi pe umărul său. Max îl văzu, dar nu reacționă în niciun fel până în momentul în care fu conștient că fluturele acela nu era ca toți ceilalți ai lui, ci unul adevărat. Abia în acel moment îl alungă cu bărbia desprinsă greoi dintr-o grimasă ce se pronunța vizibil.”

Citind manuscrisul, m-am bucurat de toate cele spuse mai sus. Când cartea va ieși din rotativa digitală, virgină, frumos mirositoare, pesemne că va trebui s-o citim cu o grijă mângâietoare și ferindu-ne de atingerea vreunui firișor de gelozie, precum emirul ce a tras cu ghiulele de tun în Sfinxul lui Kefren supărat pe frumusețea divină a chipului acestuia. Virtuțile autorului trebuie acceptate a priori, ca un dat, fiind-că de acolo de pe platoul pe care se află acesta, își poate revendica singur dreptul de a i se accepta trufia de a-și etala știința de carte, mult peste media obișnuită, și de a-și etala talentul literar prin elocvența spunerii, complinind acestea cu râvna de a-și definitiva opera; și totodată va trebui pesemne să încercăm a ne înălța noi spre acele sfere siderale împără-țite de dânsul, nu să-l coborâm pe el la nivelul invidiilor frivole.

“Cetitul cărților” și în special cititul acestui roman, ne va apropia, alungându-ne singurătatea fiecăruia din noi, vom ști mai abitir unul de altul, iar barca fiecăruia se va integra în caravela aceea cu miliarde de catarge care plutește atotbirui-toare în imensitatea absolută. Cartea acesta este un zâmbet omenesc de susținere, nu trebuie, deci, să-i ignorăm căldura, deoarece o carte, fie ea chiar genială, nu are vizibilitatea unei creații aparținând altei arte, și poate fi neutralizată de îngerii alungaţi din Eden, îngerii indiferenței, lenei, lehamitei și poate chiar ai invidiei.

Exegeţii, când va fi să fie, vor fi obligaţi la o activitate intensivă. “Casa cu fluturi” este doar cireașa de pe tort în cadrul operei lui Petre Rău. Opera acestui autor este vastă și complexă. Elementul ei cel mai subtil este acea luminescenţă vie și totodată calmă, ce pătrunde în sufletul cititorului, pre-cum aceea aproape mistică a aurorei polare. În forma oferită cititorilor, “Casa cu fluturi” este densă și dură înăuntru ei, prin componenta conţinutului epistemologic covârșitor, dar satinată și îmbucurătoare în componenta de cultură spiri-tuală, autorul folosind cu o cumpătată eleganţă idiomul naţiei noastre, cuvinte sobre, dar pline de armonie și foarte bine ţintite. Ambele componente ne seduc și ne susţin în râvna noastră sisifică de emancipare, fiindcă până la urmă aproape orice carte este un demers didactic, aceasta cu atât mai mult, dar și celelalte semnate de dânsul.

Scriitura aceasta prețioasă îl onorează pe autor iar pe noi ne înnobilează în subsidiar și, prețuindu-l, nu-i facem doar domniei sale un favor, ci și nouă înșine, fiindcă îi înlesnim voia de a ne ridica și pe noi pe platoul pe care se află, prin empatia prezentă în rânduri și nu doar prin dăruirea fizică a acestora – sub formă de carte, ca parte integrantă a generozității lui. Așadar, să-i închinăm sfielnic autorului gândul nostru bun, purtând de grijă cununii lui de lauri.

                                                                                             Dan Ion Sanda

În anul 2021 romanul a fost premiat de Uniunea Scriitorilor din România, filiala Iași.