Matematica în ochii poeților

O invitație la o „altă matematică” Mereu surprinzătorul Petre Rău (care mai Ieri publica un roman, Alaltăieri o antologie, lunar câte un număr din prestigioasa revistă „Boema”, încurcând, cu spor, elegant metafizic, „aritmicienii” din întreaga lume), se întoarce acum ludic și șugubăț la altă mare dragoste, Poezia. Și nu una facilă, ci la aceea… matematică sau a matematicilor, propovăduind religia și arta… științelor matematice, poate nu chiar de la „osul din Ishango”, dar de la numere naturale, întregi, reale ș.a. până la geometrii euclidiene și neuclidiene, de la funcții matematico-metaforice (vii ca la Ricoeur, sic!) la ipoteze și conjecturi, de la axiome la teoreme, din cele mai vechi timpuri până astăzi, din India ori Egiptul antic până în Rusia lui Petru cel Mare… Un univers, ba chiar un plurivers intersectând metaversul, pentru care, evident, un om singur nu ar fi reușit să rezolve Marea Provocare, fiind invitat de la început un veșnic tânăr și ferice, Alecsandri, care să ne amintească: „Unde-i unul nu-i putere/ La nevoi și la durere./ Unde-s doi puterea crește/ Și dușmanul nu sporește…”.
Alecsandri este… primul deoarece unul dintre criteriile alcătuirii acestei antologii a fost și ordinea alfabetică a poeților selectați, criteriul fiind respectat în toate cele patru părți ale cărții: POEME (despre matematică și matematicieni), POEME VESELE, POEME CU PROBLEME și EPIGRAME (despre matematică și matematicieni)… Dragostea pentru ordine a matematicilor și-a spus Cuvântul! Așa că doar poate pe unii va surprinde prezența… erotismului în mijlocul diverselor calcule lirice, Liliya Gazizo și Nina Cassian fiind exemplare în acest sens, rezolvând sau încercând măcar exerciții de microcosmos ori macro: „Eşti o complicată problemă de matematică./ Aş dori să te rezolv empiric./ Aleg formulele./ Schimb între ei/ Termenii cu factorii -,/ Dar de-a lungul zilei se schimbă datele problemei./ Şi răspunsul îmi scapă,/ Iar noaptea din nou/ Sunt foarte aproape de rezolvare./ Însă spre dimineaţă tu te prefaci/ Într-o nouă problemă de matematică./ Şi iar încep să te rezolv.” Liliya Gazizo, poeta, traducătoarea şi eseista din Republica Tatarstan, Rusia, este în traducerea lui Valeriu Butulescu, iar Nina Cassian, tradusă din limba șpargă chiar de ea însăși: „Trei ore în cosmos, pe-orbita pasiunii!/ Vuia infinitul!/ Pământu-şi găsise iubita./ Materia-şi găsise iubitul.”
Pentru cine îl cunoaște, cât de puțin, pe Petrică Rău, surpriza nu ar fi chiar atât de mare: trecerea în revistă a cărților domniei sale te lămurește degrabă că viața sa este împărțită între farmecele deloc discrete ale literaturii și științelor matematice (inclusiv informatica; bref, a fost și este și un analist și un filosof al Limbajelor)! Un capitol dintr-o carte, altă carte, la care lucrează chiar acum, dedicată fascinantului Ion Barbu, se intitulează „Farmecul intersecției dintre matematică și poezie”… La urma urmelor este vorba pur și simplu despre Frumusețe (chiar dacă la propriu, cuvântul apare o singură dată, într-un poem de Nicolae Vălăreanu Sârbu: „Unghiuri obtuze ca şi oamenii/ se precipită în triunghiuri oarecare,/ înţelegerea depăşeşte orice înţelegere,/ frumuseţea se îmbină cu precizia liniilor,/ întregul format în care se confruntă gândirea/ capătă elasticitate,/ numai rezultatul final se lasă căutat/ până la epuizarea posibilităţilor logice.”), în ceea ce privește „Frumosul” (categorie estetică, dar nu numai) situația fiind mai generoasă (apare, în diverse ipostaze, de nouă ori), semnificativ fiind chiar un poem al lui Petre Rău: Lumea sub unu (teorema 1), din volumul „Îndrăgostirea de zmeu”, 2015: „Vine o zi când îţi zici că poate dincolo/ o fi mai frumos/ mi-am şi zis de altfel/ sublim/ o împovărată de vreme/ din care cauză port/ în mine încărcătura mea de dezastre/ ca pe o bombă cu ceas// așadar știam bine că fiecare om ţine locul/ unui coeficient subunitar/ fiecare un altul/ căci toţi avem originea în mica nimicnicie/ a cifrelor/ şi nebunia noastră estetică a început tot/ de la cifre/ adică de la îndrăgostire/ criteriul e de neînvins/ pentru că omul l-a născocit/ şi de atunci numai lui de folos îi este/ și de atunci omul divizează la infinit infinitul/ învăţând singur să nu se mai comporte/ ca singurul deţinător de viaţă// veniţi şi învăţaţi veniţi să supravieţuiţi până ce/ lucrurile nu se vor tulbura complet/ luaţi veşnicia la întrebări şi mizaţi pe reuşită/ omul s-a rătăcit azi mai mult decât ieri/ bază de numerație îi este locul/ unic/ între margini nemărginite/ e fixat acolo ca o constantă a lumii/ adânc înfiptă între două iraţionale/ una de carne/ şi una de oase/ și fiecare îşi manifestă ciudăţenia/ în felul ei al dracului de ciudat”…
Între omul ca metaforă și omul ca o ecuație cu destule necunoscute, Petre Rău este din nou la el acasă, cu harul prieteniei, invitând la agapă, dincolo de spații și timpuri (ori Timp; scrie altundeva tot domnia sa: „…spațiul, cu tot ceea ce înglobează el, reprezintă și pentru poeți un domeniu demn de considerație “palpabilă”. El este supus cunoașterii și cuceririi, spre deosebire de timp, care nu poate fi atins/cucerit, cel mult poate fi supus contemplației.”), spirite mari ale omenirii, printre care Acaria Baskara, Eminescu, Arhimede, Nichita Stănescu, Eratostene, Goethe, Marin Sorescu, Euclid, Richard Brautigan, Wisława Szymborska, Victor Hugo și mulți alții. Cu umor, de la „infinitul mare” la „infinitul mic” (a se vedea fabula „Cei doi infiniți” de Gh. Nichifor), Petre Rău este o gazdă bună… editorială, provocând amical, împreună cu invitații, cum este cazul lui Nichita: „Matematica s-o fi scriind cu cifre/ dar poezia nu se scrie cu cuvinte.” Rămâne să vă convingeți, citind, socotind ne-cifrele, ne-cuvintele, nesocotind cu măsurile Bunătății omenești, „nedemonstrând nimic,/ nici că viața a venit de altunde,/ nici că s-a născut la fața locului./ Ah, sunt un vitreg,/ și pe deasupra fără de doi./ Un străin față de unu/ Un străin de unu/ Un străin al unului…”
Evident, tot Nichita; precum aceasta ar putea să strige și Petre Rău către lume: „am fost şi Arhimede şi-am fost şi nisipul…” în construcția și apărarea acestei bijuterii de carte, care va străluci către stele, către sfere(le) tot stănesciene: „Totul ar fi trebuit să fie sfere,/ dar n-a fost, n-a fost aşa./ Totul ar fi trebuit să fie linii,/ dar n-a fost, n-a fost aşa./ Ar fi trebuit să fii un cerc subţire,/ dar n-ai fost, n-ai fost aşa./ Ar fi trebuit să fiu un romb subţire,/ dar n-am fost,/ n-am fost aşa./
Iarbă, pietre, arbori, păsări,/ voi sunteţi cu totul şi cu totul altceva./ Mă privesc, m-aud, m-adulmec/ şi îmi pare că visez./ Totul ar fi trebuit să fie sfere,/ dar n-a fost, n-a fost aşa./ Totul ar fi trebuit să fie linii,/ dar n-a fost, n-a fost aşa.” În ultimă instanță este o invitație la o „altă matematică”: „Noi ştim că unu ori unu fac unu,/ dar un ino-rog ori o pară nu ştim cât face./ Ştim că cinci fără patru fac unu,/ dar un nor fără o corabie nu ştim cât face./ Ştim, noi ştim că opt împărţit la opt fac unu,/ dar un munte împărţit la o capră/ nu ştim cât face./ Ştim că unu plus unu fac doi,/ dar eu şi cu tine,/ nu știm, vai, nu ştim cât facem./(…)/ un cal fără un tramvai face un înger,/ o conopidă plus un ou,/ face un astragal…/ Numai tu şi cu mine/ înmulțiţi şi împărţiţi/ adunaţi şi scăzuţi/ rămânem aceiaşi…/ Pieri din mintea mea!/ Revino-mi în inimă!”

Adi G.Secară