Întârziata vestire

Drept ca un întârziat poet ni s-a vestit Petre Rău cu a sa carte Întârziata vestire (apărută mai întâi la Editura „Noduri şi Semne” din Galaţi, în anul 2002 şi aflată acum la ediţia a doua); dar zăbovirea lui vinovată constă mai ales în faptul că nu a întreprins aproape nimic în a se face cunoscut cu ceea ce are (şi are ceva de spus) ca organizare mentală solidă. Îl redescopăr acum (mie şi altora) ca pe un mare reflexiv, sensibil şi bogat în conexiuni cerebrale, dar nu un poet cerebral, ci unul evidenţiind candoare şi profunzime, sau adesea uzând de cunoştinţele sale lingvistice (a publicat şi o carte de referinţă în domeniu, De lingua universalis, Editura Antares, 2007) şi matematice, excelând mai ales în domenii ce aparţin informaticii.

Poetul ne aduce o veste despre sine, întârziată de noi ca receptare, dar şi el însuşi o consideră din primul titlu de poem ca fiind o vestire întârziată. Aproape fiecare strofă atrage existenţial-retoric trei întrebări în care componentele interogative capătă valenţe noi prin ordinea lor diferită în fiecare strofă din cele trei: „Prea multă cenuşă şi vin din Efes / Evoluţii de ceară ascund / Anotimp fără rost şi rugă ades / Ce mai eşti, ce mai e, ce mai sunt? // Asfinţit rupt în grabă din calendar / Găunos adăpost din poveşti / Te ajunge ultimul tren în zadar / Ce mai e, ce mai sunt, ce mai eşti? // Ruine pe rând acordând şanse noi / Şi rostirea de când şi de ce / Copil legănat pe picior de război / Ce mai sunt, ce mai eşti, ce mai e?” Când Petre Rău îşi „digeră” liniştea de clipe rare, îşi plăsmuieşte imagini ce pot materializa timpul care „…Din scorburi apare / …iar noaptea se cuibăreşte prin mine tânără / să moară”, iar dorul, cel de nimeni văzut, capătă culoare, „…Ce albastru ţâşneşte dorul din trupu-mi / ca un murmur de fecundă ploaie de vară”. Iată cum elementelor vagi, abstracte (timpul, noaptea, dorul, tăcerea) li se oferă un suport senzorial pentru a fi „procesat”, tălmăcit în limba simţurilor omeneşti. (Linişte).

Abordând ludicul, sau poate că ludicul îl abordează pe el, atunci când sondează universul trecutelor iubiri, Petre Rău uzează de un vers scurt, de doină, în care verdele de rai, şi totul, era pur. Iată, parcă poezia ar fi fost scrisă chiar de Adam: „…Ce miros de pelin / Într-un spaţiu divin / Un noptatec suspin / Cuprindea. // … Vale ruptă din rai / Ce frumoasă erai / Numai tu mă ştiai / Numai ea” (Vale de rai).

Adesea, în poezia lui Petre Rău am întâlnit laitmotive, un fel de refrene, de port-drapel al mesajului tematic pe care îl accesează, ca în poezia unde sintagma precum „sunt nebun murmurând beethoven”, este lansată în primul vers al strofei de început, apoi ea apare drept al doilea vers din strofa a doua, după care este reluată în al treilea vers al strofei a treia şi în finalul strofei a patra. Aici vom cita doar prima strofă, restul se va lectura: „Sunt nebun murmurând beethoven / Logodit cu o larmă celestă / Mă lipsesc şi de ultimul tren / Să ascult mângâierea funestă” (Sunt nebun murmurând beethoven).

Petre Rău este un profund şi incurabil reflexiv, operând cu elemente uneori vetuste, alteori cu cele de expresie tehnică ce ţin de informatica la zi. El percepe rotirea generaţiilor, acel pantha rei ca pe o fractalizare a vârstelor precum pârâul pe roata morii de apă: „Fragmentata mea generaţie e pe ducă / şiroaie de biţi se preling din memoria ei”. Legea conservării, a lui Lavoisier, consideră el că se aplică şi societăţii: „nimic nu se integrează în timp şi în spaţiu / nimic nu se pierde nimic nu se adaogă ci / totul rămâne petrecut ca un quadrat / arhimedic silit să-şi recunoască / nepăsarea ca o neputincioasă chackră / mult mult prea echidistantă precum / goliciunea nebotezatului gând infinit / repetat pentru cine” (Fragmentata generaţie).

Nopţi de nelinişte şi angoase uneori îl cuprind pe poet, însă le exploatează liric atât de frumos: „În biserici mulţimi îşi fac loc să se-nchine / Mă vântură gândul închis în odaie / Gâtul lămpii mai are zvâcniri de văpaie / Nişte cruci se îndoaie în mine // Pe patul meu se aşterne o noapte rece / Departe bat clopote prelung şi subtil / Biata lampă anunţă ceva din fitil / Cel prea mult aşteptat nu va trece” (Tot mai sper). Atunci când însă iese din inerentele dereglări ale homeostaziei sufleteşti şi intră într-o pasă mai tonică, mai lucidă, Petre Rău scrie o poezie precum: „Ispitiţi de ei înşişi oamenii se regăsesc / peste noapte în faţa migrenelor lumii ca / şerpi părăsiţi de lumină în policromele / amurgului veşnic / Se răzleţesc peste uitări altele noi / în mijlocul nopţii termale / prin undiţă / pescarul se îndrăgosteşte de peştii săi / uitând pesemne talazuri de umbră / îngrămădindu-se peste jocuri de alge / Despletită sub lună / când umbra nopţii se adună în scorburi / apare suavă fata din ape” (Gând în destrămare).

Dar iată că şi în sfera afectivă, Petre Rău operează matematic, geometrizând persoana întâia şi a doua singular, combinându-le între ele cu persoana întâia plural, drept trei variante ale laturilor „perfect neegale” ale unui triunghi: „Iubito, suntem un triunghi / Cu laturi perfect neegale / Eu, tu şi noi / Tu, noi şi eu / Noi, eu şi tu / Fiecare cu fiecarele sale” apoi face descrierea ansamblului, a întregului trei, socializându-l, vitalizându-l realist, needulcorat: „Avem unghiuri ascuţite şi lungi / În fiecare amestecăm / Încordate clipele noastre // Vinovat fiecare avem câte un colţ / Iar noi amândoi avem două / În fiecare am depus câte o speranţă / Abia învăţăm să fim / Pe singura latură a noastră imposibilă” (Iubito, suntem un triunghi).

Continuându-şi parcă ideea din poemul anterior, poetul dă de înţeles că ţine la un status quό al unităţii în diversitate, adică unităţile să dea entitatea, diversităţile, fiecare cu importanţa ei să se adune în unitate: „Dar păsării / Să-i păstrăm dorul întoarcerii pe aceeaşi creangă” (Primăvara).

Investigaţii reflexive mai face poetul în insondabil şi imemorial timp şi spaţiu, în preistoria lui nefiinţială, asumându-şi aproape total zădărnicia: „…M-am tot certat cu toate legile lumii / şi rostul glumii / nu l-am simţit // Am fost lut primitiv în apneic sistem / precum un blestem / am rătăcit”, cu o singură excepţie: „Noroc că mi-a dat Dumnezeu multă minte / să am aminte / să fi iubit” (Să fi iubit).

Matematicianul poet nu se dezminte nici când (mai ales) e vorba despre mamă, în poemul Întregul mamă, găsindu-i acesteia încadrarea în nobile şi predestinate legi ca moment necontestat al umanităţii: „Mama se împarte la doi / la trei şi la patru / şi aşa mai departe / mereu fără rest. // Ce număr perfect este mama / totdeauna egală cu suma divizorilor ei! // Mama se împarte începând cu unu / şi cu cât împărţitorii devin mai mulţi / tot mai puţină rămâne mama. // Singura diviziune imposibilă / pentru mama / este cumplita împărţire prin zero”.

Uneori, în vecin univers cu Cioran (păstrând proporţiile), Petre Rău „zace” frumos pe gânduri, pe vers, precum: „…Banală plecare visată de om, / Adâncă uitare-ntr-un biet axiom, / Ciudată chemare în vechi adăpost / Învie în suflet din lumi fără rost, / Ex nihilo nihil doar pentru năluci / Ce oameni, ce soartă vedeţi voi pe cruci?” (Rătăcire).

Cu aceeaşi pensulă de cenuşiu, chiar mai spre negru, zugrăveşte o viziune în care însuşi pare să se implice: „…Trecea un mort pe sub fereastra mea / Iar sufletu-i zburda prin veşnicii, / Nu avea haine şi nici trup n-avea, / Doar străbătea cărările pustii. // Trecea un mort pe sub fereastra mea, / Zbura pe sus, nu se vedea defel / Plutea frumos, ce singur mai era! / Era tăcut, eram doar eu cu el” (Trecea un mort, dar vezi la fel şi poemul Muntele lui Galilei).

Autorul întârziatei vestiri nu pare a fi motivat de tentaţia publicităţii, a luării la cunoştinţă a criticilor literari, el se simte bine când scrie, când are ce scrie, nu siluieşte muza şi parcă trăieşte o sfială când se arată prietenilor cu o crizantemă de poezie în mână.

Paul Sân-Petru