Neostoitele izvoare

Petre Rău și neostoitele sale izvoare

Voi începe cu o mărturisire pe care ţin neapărat să o dezvălui cititorilor. În momentul când scriitorul Petre Rău mi-a oferit posibilitatea să-i citesc poeziile înmănuncheate în prezentul volum, m-au fulgerat o sumedenie de amintiri, legate de satul său, Fântâni, precum şi de celelalte aşezări cu nume legendare din arealul atât de drag şi inconfundabil al Nicoreştilor.

Cu treizeci şi cinci de ani în urmă, într-o vacanţă de vară cu aer încă curat şi cu mult soare, fusesem rugat, tot de un nicoreştean, de această dată un maestru al penelului, să-i ţin companie, în postura mea de pasionat de fotografie, într-un periplu, per pedes, prin meleagurile natale, scopul său fiind acela de a imortaliza pe pânză câte ceva din autenticul, dar şi pitorescul ţinutului din partea de sud a Moldovei. Cele aproape trei săptămâni pe care le-a petrecut atunci, s-au constituit într-un episod într-atât de plăcut, încât nu cred că am să-l uit vreodată.

Împreună ne-am mişcat nu numai prin târgul Nicoreştilor care încă nu-şi pierduse farmecul de altădată, ci şi prin cele zece sate cu nume legendare care gravitează în jurul reşedinţei de comună. Cum vremea, pe atunci, ne-a fost extrem de favorabilă, am profitat de tot ceea ce se putea vedea. Ne-am rătăcit îndelung pe uliţele prăfuite, ne-am oprit la intersecţii sau cotituri, pentru a surprinde nu numai animaţia specifică anumitor ore ale zilei, ci şi liniştea atât de odihnitoare, am surprins oameni lucrând prin vii, am imortalizat căruţele burduşite de bidoane aflate în aşteptare la puţurile cu apă rece şi limpede din inima târgului, ne-am lăsat seduşi de jocurile copiilor fericiţi că nu mai trebuiau să meargă la şcoală…

Dar cum de fiecare dată, pe la vremea prânzului, nu mai puteam suporta soarele dogoritor, obişnuiam să ne adăpostim ceva timp, până când se mai potolea arşiţa, la umbra nucilor bătrâni întâlniţi pe drum, iar, uneori, acceptam să intrăm chiar şi în curţile unor săteni curioşi să afle ce interese anume ne mânaseră pe noi, tocmai pe acolo. Aşa s-a întâmplat de am devenit oaspeţii unui podgorean mare iubitor de vorbă, de la intrarea în satul Fântâni, dar şi inspirat, în  sensul că s-a gândit să ne astâmpere foamea şi chiar să ne ostoiască şi setea cu un vin rubiniu şi plin de savoare. Ne-am simţit într-atât de bine în faţa casei primitoare a acestuia, încât, la un moment dat, după ce sporăvoiserăm cu toţii, câte-n lună şi stele, ajunseserăm să ne întrebăm chiar pentru ce trecusem şi prin acest sat!

Într-o altă zi, aproape că ni s-a întâmplat, ceva similar. Am avut onoarea a cunoaşte un pensionar din Gozăveşti, care lucrase toată viaţa ca zeţar la Casa Scânteii din Bucureşti. Acesta ne-a relatat câteva întâmplări din activitatea-i delicată şi laboriosă. Ne-a vorbit despre autorii care veneau, în dese rânduri, să vadă în ce stadiu se aflau matriţele pregătite pentru imprimarea cărţilor lor, şi care, uneori, se implicau şi la corectura şpalturilor. El purtase discuţii nenumărate atât cu Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, cât şi cu Zaharia Stancu, care fusese preşedintele Uniunii Scriitorilor din România. Şi pentru că şi el fusese cinstit, pentru efortul depus, de către scriitorii menţionaţi, a ţinut ca şi noi, la rându-ne, care venisem cu scopul de a-i face cunoscut satul, să ne simţim cât mai bine posibil în propria curte moştenită de la părinţi.

La Coasta Lupei, satul vestit pentru podgoria ce dă, pare-se, vinurile cele mai bune din zonă, aveam să fim oaspeţii unui tânăr preot cu care, ulterior, am rămas prieteni pe viaţă. În curtea-i largă, în jurul unei mese rotunde din lemn de tei şi cu taburete mici în jur, coana preoteasă ne-a servit cu cel mai bun borş pe care l-am mâncat vreodată, după care, părintele, pentru ca să meargă cât mai bine vinul rece, scos proaspăt de la beci, ne-a îndemnat să ne înfruptăm din friptura proaspăt făcută din primul cocoş sacrificat de familia sa în acea vară.

Altădată, vrând să ne bucurăm din plin de farmecul unei nopţi senine şi cu cerul împânzit de stele, care ne-a prins în cătunul Mălureni din preajma Siretului, am acceptat să ne odihnim într-o casă veche cu miros de mere şi de cimbru, ai cărei pereţi erau împodobiţi cu frumoase levicere.

Aşadar, în vara aceea (care tare mi-aş dori să se mai repte!), ni s-a întâmplat să gustăm din aproape toate ingredientele capabile să ne facă să ne simţim cât mai bine pe teritoriul comunei dintre vii.

Şi pentru ca să închei această relatare, trebuie să recunosc că zilele minunate petrecute pe meleagurile nicoreştene şi atât de benefice pe plan artistic pentru prietenul meu pictorul, inclusiv pentru mine, vor rămâne de neuitat, mai ales că am avut şansa să mă înfrupt, pe săturate, din frumuseţile locului, să mă contopesc cu natura atât de binefăcătoare propriului meu suflet şi, ceea ce mi s-a părut extrem de benefic, să cunosc nişte oameni minunaţi cu alese calităţi morale, sensibili la tot ce este frumos şi excesiv de empatici.

Despre un alt fiu al acestor meleaguri, care îşi revendică cu un puternic şi nestăvilit sentiment de mândrie atât rădăcinile extrem de adânci, cât şi ascesiunea fructuoasă în domeniul creaţiei literare, mai ales al poeziei, îmi rezerv plăcerea de a vorbi în rândurile ce urmează.

*  *  *

Deşi iniţial îl ştiam de mai multă vreme, pe Petre Rău l-am cunoscut ceva mai îndeaproape, în cursul anului 2017, în momentul când a oferit un dar propriei comune natale, adică preţioasa monografie romanţată „Născut în zodia Nicoreşti“. Atunci mi-am dat seama cât de legat putea să fie scriitorul acesta, cu sufletu-i străbătut permanent de fiorul dorului, de locurile excesiv de dragi care i-au marcat puternic copilăria şi pe care, astăzi, a ajuns să le idolatrizeze chiar, fapt ce pare să confirme, în mare parte, adevărul grăit, cândva, de Lucian Blaga: „Satul îşi găseşte suprema înflorire în sufletul copilului“. Da, Petre Rău, deşi este excesiv de maturizat, a rămas un copil care îşi iubeşte cu ardoare satul şi şi-l doreşte cât mai înfloritor.

Dar pentru că monografia sa de atunci nu a inclus decât câteva poezii din volumul „Îndrăgostirea de zmeu“ cu puternice conotaţii elegiace, el s-a gândit că s-ar cuveni să includă, într-o antologie distinctă şi minuţios elaborată, şi celelalte versuri adecvate din volumele publicate anterior, delicat caligrafiate şi la fel de emoţionante, pe care le dedicase satului natal, „locul de ivire, la suprafaţa pământului, a numeroase izvoare“, cum ţine să precizeze în preambul, ori „leagăn de ciuturi“ („Vânt cuvânt“).

Revenind la cartea de faţă, intitulată „Neostoitele izvoare“, mi-aş îngădui să fac câteva aprecieri menite să evidenţieze motivaţiile ce l-au îndemnat să ne-o dăruie nouă, cititorilor săi fideli.

Parcurgându-i conţinutul, mi-am dat repede seama că atenţia poetului se îndreaptă, mai totdeauna, spre fiinţele care i-au fost cele mai dragi, adica spre părinţii cărora continuă să le poarte un respect deosebit.

Afectat fiind de o boală aproape incurabilă, căreia nici medicii nu mai pot durerea să-i aline, i se adresează, cu un regret, tot mai greu de ostoit, mamei, singura fiinţă ce ştiuse să-l tămăduiască cu adevărat de bolile prin care trecuse: „tu nu mai eşti simt lipsa ta anume/ iubirea cea mereu mângâietoare/ pe palma ta atotvindecătoare/ aş da acum toţi doctorii din lume (Întârziata vestire: „Mamă îţi spun“). Transformată de-ja într-o legendă „care nu moare“, poetul  doreşte să-i fie alături chiar şi atunci când pare să nu se mai descurce nici măcar pe plan sentimental: „tare mi-ar fi plăcut să-ţi fi cerut sfatul/ cum ce fac cu iubirile mele/ pe care umăr să le mai atârn/ când să le mai împlinesc cu atâta neputinţă (Ultima noapte cu Bernoulli:  „Legenda mea“).  Şi dorul pentru cea care i-a dat viaţă şi l-a crescut, şi pe care continuă s-o poarte în sufletul său, îl determină să-i aducă şi un elogiu binemeritat: „mama mea/ cea mai perfectă dintre ţărăncile lumii/ mereu cu ochii în pământ/ trecând prin mine“ (Ultima noapte cu Bernoulli: „Mama mea“).

Tatălui, deşi îi recunoaşte suficiente merite: „era creierul satului chiar și/ atunci când era abțiguit/ era singurul din sat care avea codul penal/ și descifra pedepsele celor vinovați/ înainte de a le hotărî judecătorii/ şi să vezi ce socoteli știa tata să facă/ de-ți venea mirarea de unde știa atâta înmulțire/ de-mi făcea praf integralele mele/ care ar fi trebuit să-i cubeze butoaiele (Îndrăgostirea de zmeu: „Reîncarnările mele“), fiul, ajuns mai târziu poet, nu poate să-i treacă cu vederea şi câteva ieşiri. În poezia „Mă fugăreşte tata“ (Corolar violent), iată cum ni se spovedeşte: „Încă mai ţin minte când pace/ făceam cu trupul meu hulit de curelele tatii/ care se opreau abia pe mal în Valea Rea…“.

Desigur, recunoaşte că nici el nu i-a fost întotdeuna pe plac părintelui său: „tata mă fugăreşte ce sublim/ am fost un mic tiran/ proptit în decizii subtile/ încă mă mai preocupă căutarea/ comorilor toamna/ pe sub malul lui toloc…“ (Eden în cădere: „Ziua amintirii“). Cu toate acestea, exact ca şi în poezia „Mamă îţi spun“, pe care am citat-o ceva mai înainte, îi regretă tot mai mult lipsa pentru că tare ar fi vrut să vadă şi el ce s-a ales din fiul său pe care l-a trimis „toată viaţa prin şcoli“: „…Ţi-aş da poemul meu de la debut/ În drumul tău spre treabă să-l citeşti/… Privesc la chipul tău dintr-un portret/ Dar ce păcat, tu nu mai eşti defel!/ De-ai fi, cu tine-aş merge peste tot.“ (Întârziata vestire: „E ora şase tată“).

Elogiul adus părinţilor săi într-o formă artistică elevată şi cu o încărcătură emoţională puternică, ne îndeamnă, la rându-ne, să ne gândim, chiar şi din postura de cititori ai versurilor sale, la cei care ne-au adus pe lume. Petre Rău ne îndeamnă nu numai să-i venerăm pe proprii părinţi, ci şi să căutăm, prin toate mijloacele ce ne stau la îndemână, să menţinem încă vie flacăra dorului pentru aceştia, chiar dacă ei s-au stins mai demult. Iată, aşadar, unul din meritele, poate cele mai importante, ale poetului. El a reuşit să ne provoace şi pentru acest lucru se cuvine să-i aducem mulţumiri.

Petre Rău, deşi ştim că stă de atâta vreme înclaustrat în turnu-i de fildeş, din oraşul-port, continuă să hălăduiască cu gândurile sale pe tărâmul atât de mirific care îi permite să-şi reseteze, în mod cert, nu numai starea de spirit elevată, ci şi sentimentele profund umane care-l copleşesc: „Mă născusem pe meleagurile acelea de vis/ pe o verde vale de rai în care ai mei moşteneau/ biserica de două sute de ani…“ (Îndrăgostirea de zmeu: „Ecce homo“).

Cea mai frumoasă şi mai realizată dintre creaţiile dedicate reperului magic, care pare să îi asigure oxigenul vital, este cu siguranţă poemul cu care s-a decis să-şi deschidă antologia: „Verde vale de rai/ Nepăscută de cai/ Undeva tu erai/ Doar a mea.// Ce miros de pelin/ Într-un spaţiu divin/ Un noptatec suspin/ Cuprindea.// Cer albastru suind/ Pe miresme plutind/ Visul meu unduind/ Steaua mea. // Vale ruptă din rai/ Ce frumoasă erai/ Numai tu mă ştiai/ Numai ea.“ (Întârziata vestire: „Vale de rai“) Iată, aşadar, un text preţios, demn de pus pe muzică, dar care pare să nu-şi fi descoperit încă compozitorul!

Încheind, trebuie să precizez că Petre Rău, poet consecvent cu sine însuşi şi nedispus să facă vreodată compromisuri, cu a sa scriitură frustă, concisă şi uneori algebrică (din cauza formaţiei sale de matematician), continuă să evolueze sub semnul confesiunii sincere şi inspiraţiei atât de inteligent gestionată, fapt ce ne determină să credem că ne va mai pregăti şi alte surprize.

Nicoreştenii au tot dreptul să se simtă mândri pentru că, din rândurile lor, s-a putut ridica nu numai un scriitor prolific, ci şi foarte talentat.

Ştefan ANDRONACHE