De la litera X către litera Z…
Exordiu la un roman-jurnal, al singurătății Tatălui
Moto:
„…aveam tăria să mă simt uneori Dumnezeu”
(personajul narator al lui Petre Rău din „Litera X”)
După succesul din anul 2021 al romanului „Casa cu fluturi” (Premiul „C. Ștefănescu” al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași), noul proiect al scriitorului Petre Rău, „Litera X”, era așteptat cu îndreptățită curiozitate.
Și expectativele nu vor fi înșelate!
Este în primul rând o carte despre frumusețe în fel și chip, de la fotografia unei adolescente finlandeze, ruptă… frumos de o iubită româncă, la frumusețile matematicii, ale primelor iubiri, frumusețea plăcerilor erotice, frumusețea Gândului, din acest punct de vedere fiind pagini și de eseu filosofic, epistemologic, cuantic aproximativ, povestire erotică, ceva între Umberto Eco și Camil Petrescu, experiența mistică a matematicii…
Dar este și despre pandemie, ca și despre războiul din Ucraina, de la un moment dat, despre mici și mari dezamăgiri, mici și mari bucurii pe care ți le poate „dărui” Viața!
Fractalic sau holografic, scriitorul dăruiește, prin eroul narator (care poate avea puncte comune cu însuși scriitorul), Jurnalul unor noi ani de ciumă, a unui nativ din zodia Peștilor (este o aluzie și la romanul lui Camus, chiar este relatată boala în sine, COVID-19, contactată în ciuda tuturor precauțiilor; se moare de covid; în altă ordine de idei, se argumentează: „Nu scriu acest jurnal cu gândul că într-o zi vor fi mulți dintre cei dornici să-l citească. Scriu aici doar sub presiunea propriei mele descătușări. E binele la care eu însumi sunt primul și poate singurul beneficiar. Uneori am senzația că sunt îndrăgostit de mine însumi, de vreme ce-mi acord atâta timp ca să punctez aici tot felul de gânduri, tot felul de amintiri și visuri de-ale mele. Mă gândesc uneori cum mi-ar fi stat ca scriitor de-adevăratelea, dar îmi dau seama că sunt ridicol. Pentru că nu vreau altceva decât să-mi pun pe hârtie sufletul, fără să am vreo reticență, fără să fiu nevoit să fabulez, fără ascunzișul unui personaj inventat și, desigur, fără obligația unei anumite stilistici. Poate nu știu bine să mânuiesc condeiul, dar să povestesc propria-mi viață știu sigur că pot. Dovadă e că nici azi n-am uitat să revin aici, și azi mi-am făcut timp să trec aici gândul care m-a stăpânit cel mai mult”; „Fac ceva altfel decât ar trebui să fac ca să respect tradiția. Îmi scriu propriul jurnal pe calculator. Ori toate jurnalele celebre de care îmi amintesc au fost scrise de mână. Pe vremea aceea nu exista calculator, cel mult s-ar fi putut apela la o mașină de scris, care și ea nu există decât de trei secole. De ce fac asta? Dacă scriu propriul meu jurnal pe calculator va mai avea acesta vreo notă de autenticitate? Niciodată n-am mai scris vreun jurnal înainte, deci nu aveam experiența necesară, dar mi se părea că unei astfel de lucrări nu prea îi stătea bine să fie scrisă decât de mână. Așa știam din cărți, din toate documentările mele superficiale pe această temă. Și eu ce fac? Mă abat de la o regulă minimală? Fiindcă intrasem deja într-un impas, mă apuc să recitesc tot ce am scris până acum”.
**
Dacă nu este un roman numai de dragoste, în legătură cu aceasta se poate pune întrebarea: Dar oare dragostea este, paradoxal, poate fi o… boală? Care poate fi (și) a… singurătății?
Recent, Petre Barbu publica la Polirom „Vremea tatălui”; Petre Rău și-ar fi putut subintitula noua carte și „Singurătatea Tatălui”, deoarece, printre rânduri, se poate citi că marele regret al personajului principal este îndepărtarea de singurul copil biologic, Cosmin, în urma unui complicat divorț. Scrie undeva: „Conjuncturile l-au ajutat pe Cosmin să depășească cele mai mari hopuri ale tinereții și vigorii. L-am ajutat în acele momente când am considerat că avea cel mai mult nevoie de mine. Și-a văzut visul împlinit și i-a fost foarte ușor apoi să mă abandoneze. S-a ferecat repede în castelul lui, lăsându-mi mie doar singurătatea. Ceea ce probabil că și meritam, dacă nu chiar am invocat-o”. În altă parte: „Singurătatea e ticăloasă. Mai ales în timpul unei pandemii. E ca o fântână adâncă cu apă rece, mult râvnită, dar inaccesibilă”.
Sau: „Inteligența impune însingurare, spune un studiu științific. Asta ar avea la bază un adevăr, susțin oamenii de știință, cu care eu nu prea sunt de acord. Anume, acela că oamenii inteligenți sunt aroganți fiindcă nu-și găsesc parteneri de discuție printre cei aflați în preajma lor. Cu alte cuvinte, cei din jur nu se ridică la nivelul așteptării lor, deci nu prea pot relaționa cu ei. Eu cred, mai degrabă, că oamenii deștepți, cu precădere marii creatori, au nevoie de multă liniște. Iar liniște mai mare decât prin însingurare nu găsești nicăieri. Cred că așa se explică lucrurile. Ceea ce nu este echivalent cu vreo aroganță a celor inteligenți, dimpotrivă. Ei singuri se autoizolează, simt nevoia asta”.
Și nu în ultimul rând: „I-am explicat încă o dată că singurătatea pentru mine nu e ceva catastrofal, nu e o stare pe care să nu o pot duce, că am treburi care mă țin ocupat și care îmi permit să fiu conștient că am pentru ce trăi. În plus, singurătatea mă și hrănește spiritual, îmi este folositoare pentru imaginație. Mă stimulează să invoc amintiri. Mi-a permis să iau totul de la început, să învăț lucruri de care probabil nu m-aș fi atins niciodată, de pildă să gătesc, și asta exact după poftele și necesitățile mele din acest punct de vedere… Dar Cătălina a venit cu propriile-i replici, în stare să mă pună pe gânduri. Mi-a zis că singurătatea poate să aibă o mireasmă celestă, dar asta este doar o amăgire, căci în realitate singurătatea are în ea ceva diavolesc”.
Fragmente din ultimele paragrafe sunt și ele semnificative: „Se spune că atunci când îți dăruiești dragostea cuiva, ai renunțat deja la singurătate. Ori la mine parcă se ținea scai singurătatea asta. Iubesc, cred că sunt iubit, dar trăiesc într-o singurătate crasă. O simt ca pe un fel de eșuare… Mă resemnez cumva la gândul că, până la urmă, toți murim în singurătate. Până la urmă există și o singurătate finală”.
**
M-am referit la un moment dat la eroina Cătălina. Poate cu ea s-ar fi putut începe, așa cum începe și cartea: „Cătălina își dorea un copil cu mine. Când mi-a spus, mărturisesc că nu mi-a displăcut. La scurt timp însă m-am speriat rău, deși m-am ferit cumva s-o fac să înțeleagă asta la telefon. Să am un copil la vârsta mea? Și mai ales cu o femeie de nici treizeci de ani?”
Și poate ar fi indicat să continui cu un alt fragment, care încheie primul cerc al recomandării noastre:
„Ciudat este faptul că mă gândesc din ce în ce mai des la Cătălina. Cine e Cătălina? O femeie pe care o tot visez fără să o cunosc mai bine. Poate a inventat-o chiar mintea mea (subl. mea, A.G.S.), iar eu i-am zis Cătălina, așa, ca să aibă un nume și să-mi fie mai simplu s-o invoc… Cred că vrea să-mi aducă liniştea. Are părul auriu şi mătăsos, revărsat pe spate. Câteva şuviţe îi acoperă obrazul. Vorbește rar, inexpresiv, ca şi cum ar fi suflat vântul. «Culcă-ţi capul pe umărul meu, mi-a spus odată, şi-ţi va fi bine! Vei scăpa de ceea ce vrei să uiţi». Am făcut ce mi-a zis. Am pus capul pe umărul ei alb, moale ca iarba şi, cum mi-am sprijinit fruntea pe el, n-am mai ştiut cine sunt. Am stat aşa multă vreme, părul îi mirosea a vânt şi a noapte şi cred că nu mai era nicio diferenţă între mine şi arborii care mi se părea că foşnesc în jur sau de pe o colină invizibilă… «Cine sunt eu?» am întrebat-o, dar răspunsul nu mă interesa. Totuşi, ea mi l-a dat pe loc, iar acesta m-a intrigat: «Eşti un om urmărit de un rug». «Cum adică urmărit de un rug? Nu înţeleg. Rugurile ard până transformă totul în cenuşă». «Uneori, nu. Uneori îi urmăresc pe oameni ca pe nişte fiare. Ridică-ţi puţin obrazul de pe umărul meu şi vei vedea că am dreptate»… Am ascultat-o şi m-am uitat în jur. N-am văzut nimic. Gândul mi s-a dus în noaptea neagră şi umedă de afară, plină de urmele ploii care căzuse seara, acolo însă nu ardea niciun foc. Fără să schiţeze vreun gest, ca o fantomă a ierburilor, Cătălina aştepta. «Nu există niciun rug în pădure» am zis. «Dar nu în pădure, mi-a replicat ea. Priveşte în tine. De fapt, asta e ceea ce te chinuie. Duci cu tine, în sufletul tău, o rană care nu se cicatrizează. Și rana asta se cheamă fiul tău»”.
Romanul lui Petre Rău, de o luciditate aproape de cea a celor care au văzut ielele, de unde aluzia la Camil Petrescu, dar aluzia este și la unele scene erotice, amintind de „Patul lui Procust”, nu încearcă, referindu-se la Frumusețe și frumuseți, deloc să înfrumusețeze în vreun fel universul (și uman) în care trăim: omul este așa cum este, cu cele bune și cele rele, cei apropiați, precum nepotul George, pot fi cea mai mare deziluzie a vieții, există dureri și Suferință (boli, des-rise literar), dar și…
Sudoku („ceva atât de simplu și de măreţ precum sudoku n-am întâlnit niciodată”), poker („…joc al hazardului. Dacă n-ar fi fost așa, nu mi-ar fi plăcut, deci niciodată nu l-aș fi îmbrățișat. Ba, mai mult, niciodată nu aș fi alocat timp să-l studiez în detaliu din punct de vedere matematic. La acest joc se poate blufa, poți avea cea mai bună mână posibilă, dar și cele mai proaste cărți, poți juca magnific, poți pierde la fel de bine precum poți și câștiga… Se zice că un joc bun de poker înseamnă multă răbdare, un joc excelent însă înseamnă mult curaj” – despre poker mai sunt pagini memorabile, dar noul poker, cel electronic, va fi și… diabolic, una dintre sursele răcelii dintre unchi și nepot, dar poate, dincolo de posibile sugestii (iubirea poate fi și poker sau sudoku?), avem literar-muzical, mozartian, aproape (și aici mă gândesc la „Don Giovanni”, prin prisma „gândirii mozartiene”, nu neapărat prin muzica pură a acestuia) o altă hermeneutică a eternului Don Juan (care nu este deloc numai un fustangiu; o carte a lui George Bălan, inventatorul musicosophiei, „Arta de a asculta pe Mozart”, îl reabilitează pe Don Juan!):
„Exact aceeași scuză am invocat mai mereu și pentru faptul că – din păcate, sau poate din fericire, habar n-am cum e mai potrivit – n-am putut deloc să stau departe de femei… Se spune că un bărbat caută la o femeie reflecția propriei lui nebunii. Iar eu cred în vorba asta. Cred că un bărbat va căuta mereu femeia potrivită lui, femeia care îl va reflecta și îi va citi sufletul, care va fi până la urmă nebunia lui… Se mai spune că un bărbat caută o femeie care să-l facă să se simtă puternic, încrezător, stăpân și ocrotitor, pentru că doar așa poate fi bărbat. Sincer, mie chiar îmi place să mă regăsesc în cuvintele calde și în îmbrățișarea unei femei, pentru că doar atunci voi ști că sunt acasă, că am liniștea de acasă… Ca bărbat am iubit și voi iubi o femeie regăsindu-mă în cea mai frumoasă parte din ea. Femeia care îmi citește sufletul își va găsi totdeauna loc în inima mea de bărbat. Celelalte se vor rătăci un timp pe un drum nesigur și se vor retrage repede… Aș muri câte un pic dacă aș ști că acasă n-am o femeie pe măsura bărbatului care simt că sunt. Să o pot privi ca pe o doamnă. Pentru că și eu voi fi la fel de domn și de aceea aș dori ca ea să fie doamnă în ochii mei și a celor din jur… Ca bărbat sunt tentat mereu să aleg, să aleg femeia propriei mele nebunii. Așa gândesc uneori în singurătatea mea. Așa mi-am dorit cam dintotdeauna, așa mi-aș dori și de aici înainte. Dar oare la mine mai există înainte?”
Cuantic, nici nu contează: Elena, prima iubire, poate și fosta soție, cine mai știe, Mirela, profesoara de română, Rose (Roza), Cătălina l-au purtat și îl vor purta pe personaj dincolo de timp și spațiu, în eternitate(a Cuvântului), speculațiile sale teologice fiind și ele interesante, deseori având un parfum cioranian, chiar autoportretul care rezultă fiind, existențial vorbind, apropiat de un posibil romanțat Cioran ori un străin camusian!
**
Încet, încet, ne apropiem și de misterioasa literă X, pe care, la modul ideal, vă vom lăsa să o descoperiți: un tatuaj misterios, o altfel de literă stacojie, care poate fi o altfel de amintire, Unica amintire, o promisiune, un X cât o viață, cât peste/pentru o viață, un fel de semnătură, un simbol opus nebuniei și cumințeniei vieții, „un talent ascuns sau un vis care se va împlini târziu”.
Un „X” care poate fi, exagerând puțin, și semnificația căutării sacralității (pe urmele unui apostol, Sfântul Andrei), preocuparea pentru Sacru, pentru Dumnezeu fiind deseori atinsă, atât în dialogurile cu un preot, cât și în pasajele autoreferențiale, de la știință la credință fiind numai un pas, chiar dacă pare mai mult, conform benzii lui Möbius:
„Un studiu științífic recent în domeniul fizicii cuantice aduce dovada indubitabilă a faptului că, folosindu-ți gândurile, poți schimba iluzia realității – aici ar trebui să menționăm că însuși Albert Einstein credea cu tărie că “realitatea este doar o iluzie, chiar dacă este una atât de persistentă”. Deși pare dificil să ne imaginăm că lumea în care trăim este doar o imagine creată doar cu ajutorul minții noastre și, cu atât mai surprinzător, că această realitate inexistentă se poate modifica doar prin puterea gândurilor noastre, totuși dovezile în acest sens încep să se facă prezente din ce în ce mai pregnant. Oamenii de știință ne demonstrează, în special prin mijloacele și tehnicile noi pe care ni le oferă azi fizica cuantică, că de fapt ceea ce numim noi realitate nu este nimic altceva decât o simplă iluzie (subl. A.G.S.). Aceasta ar fi generată prin impulsurile pe care creierul le oferă în fiecare secundă a vieții și se poate modifica ori de câte ori dorim doar prin puterea gândului. Undele de lumină acționează precum niște particule, iar acestea constituie materia care învăluie întreg Universul. S-a descoperit recent că materia poate circula în Univers pe distanțe imense într-un timp extrem de scurt, folosind așa numitele tuneluri cuantice. În acest fel, materia părăsește spațiul într-un anumit moment, printr-un anumit loc și în același moment îl perforează într-un alt loc, aflat la milioane de ani lumină. Proprietatea este una stranie, pentru că astfel Universul se transformă într-un tot unitar care este constituit dintr-o serie de probabilități. Tot la Einstein întâlnim și credința că legile matematice se referă la realitate, dar în măsura în care realitatea nu este sigură, atunci nici aceste legi nu par atât de sigure. De asemenea, Niels Bohr susținea cu tărie că tot ceea ce numim noi realitate este alcătuit dintr-o sumedenie de lucruri care nu pot fi considerate atât de reale”.
Spuneam mai sus de un anume stil… „cioranian”! Iată un exemplu:
„Neliniştea e un car cu boi la care te înhamă răul. E incorect să spun că îmi vreau viaţa de dinainte. De fapt, n-o mai vreau. Adevărul e că mi-am pierdut ţinta. Îmi duc răul şi casa cu mine. Eu sunt o ruină în mine însumi. Dar uneori mă simt și mugure. Ciudat. Mi-am găsit un dezastru de care să mă agăţ. Mi-am găsit un rău prin care să-mi motivez dizarmonia… Dar răul nu e doar tot ceea ce văd și simt în jurul meu. Nu răul acesta mă macină. Răul sunt eu însumi… Aştept ziua miraculoasă în care să nu simt nimic, ziua în care să fiu puternic. Aici şi acum sunt cuvinte care nu mai pot fi încarnate. „Aici” mă trage în josul sinelui. „Acum” mă duce în vârtejul depersonalizării… Pesemne că Dumnezeu este şansa mea. Alţii voiau de la mine ceva ce oricum nu era în regulă. Dacă mâna mea ar fi o peniţă de aur şi eu aş scrie cu ea despre întunecimile lumii, nimeni nu ar putea să rămână nepăsător… În ultimii ani nu am făcut decât să fiu un maimuţoi care jonglează cu normalitatea. Aici, în mine, acum este numai cnuşă… M-am săturat să fiu adult. Mi-e dor să fiu copil. Le-am dat unora bucăţi din sufletul meu, bucăţi pe care ei nu şi le doreau, dar totuși s-au înfruptat din ele până la îndestulare. Iar eu am rămas dezgolit. Pe veci?”
„Acum știu că mintea mea vede realitatea prin niște filtre învățate cândva. Acum cred că port cu mine o terapie și, chiar dacă n-aș mai fi în stare să accept să mai trec prin ce am trecut, mi-aș fi dorit totuși să-mi pot verifica teoria și ceea ce am născocit ca să mă pun la adăpost de așa primejdii… Îmi place să cred despre mine că am învățat destul pentru o viață de om, dar mai ales că am devenit un fin observator al meu… Cred că știu să mă stăpânesc mai bine, să-mi canalizez toate resursele ca să nu fug, să nu mă agăț, dar nici să nu atac atunci când mi-e greu. Știu că așa mă apăr, dar mai știu că e nedrept să mă protejez de ce mi se oferă cu dragoste… Poate că ar fi trebuit mai devreme să mă apropii de oameni doar în felul meu. Ar fi trebuit să nu mă las descoperit atunci când m-am simțit în siguranță. Să fi declarat de fiecare dată răspicat când doream să coexist alături de cineva sau când aș fi vrut să mă retrag… Am învățat să fiu mult prea atent la cum îi rănesc eu pe ceilalți, oricât de justificat mi s-ar fi părut. Și, cel mai important, am învățat să îmi cer iertare, să spun cât de mult regret că am produs o durere și că aștept iertarea, cu tot disconfortul cu care ar veni ea… Am realizat dintotdeauna că relațiile nu sunt perfecte, că oamenii nu sunt perfecți, că eu nu sunt perfect, dar sunt dispus să rămân prezent ca să repar ce am distrus. Adică exact ceea ce altădată mi-a dat mare încredere… Dar… Acum nu aș mai schimba nimic. Nimic din mine. Nimic din ce mi s-a întâmplat. Acum ar trebui să fiu recunoscător că mă știu pe mine însumi, îmi știu universul meu interior bogat. Acum, când am eliberat din mine atâtea povești ce mă dureau parcă, îmi este mai simplu să încerc să trăiesc cu bucurie bucățica de viață ce mi-a mai rămas”.
Dar, la urma urmelor, poate cea mai importantă ar putea fi… Credința! Iată un fragment semnificativ:
„Prima mare convingere a mea este că oamenii trebuie lăsați să-și urmeze credința. Mai mult, credința trebuie apărată, pentru că este poate una dintre cele mai benefice căi de a merge înainte, de a nu eșua, de a nu abandona, de a nu claca atunci când dai peste necazuri mari – și ele sunt inevitabile pentru mai toți dintre noi. Așa că, deviza cea mai corectă mi se pare a fi: crede în ceva; dacă nu ai suficiente motive să crezi în tine și în puterile tale, crezi în ceva care te-ar putea completa, care ți-ar putea fi sprijin, fie și numai prezumtiv. Chiar dacă Dumnezeul tău nu are un contur complet în mintea și în inima ta, crezi într-unul ca el, la fel cum fac și ceilalți, pentru că niciodată n-ai să poți face orice ți-ai dori pe lumea asta, niciodată n-ai să poți să ai tot ce ai vrea, fiindcă ești o ființă limitată. Numai rațiunea și bunul simț nu te pot duce la limita clarificării a tot ce înseamnă ființa umană pe lumea aceasta, la deslușirea misterelor care mereu te vor înconjura cu voia sau fără voia ta și nimic altceva nu-ți va sta la discreție. În acest spirit, îmi amintesc o remarcă pe care am întâlnit-o într-o carte de popularizare a matematicii, cea a lui George Gamow, «Unu, doi, trei… infinit», care prezenta o poezioară ce ar putea, cred eu, caracteriza ceea ce am susținut pe tema la care m-ai invitat la discuție:
Un tânăr de la Oxford încercase
Să scoată radical din infinit,
Dar după ce într-una calculase
La zecimale, s-a împotmolit
Și-a renunțat, găsind că e prea greu,
La orice-nseamnă studiu matematic:
Văzând că-i mai ușor, tot sistematic
S-a îndreptat atunci spre Dumnezeu.
Cam asta ar fi esența spuselor mele enunțate mai sus. Pe tema aceasta, pentru a avea convingerea că voi reuși să-mi expun întreaga concepție, simt mereu nevoia să scriu o carte. Dar oare va ajunge numai una?”
Cu siguranță că nu! Așadar, cititorii vor aștepta… măcar un fel de continuare, dacă nu ceva cu totul și cu totul nou! Deși, într-un fel, deja ne este dor de Cătălina și… amantul ei misterios…
Adi-George Secară
ibrahim –
Un roman minunat!