Oglinda lui Eminescu

Despre cei cinci corifei ai poeziei române care fac obiectul acestei cărţi s-a scris mult şi se va mai scrie. Valoarea, singularitatea şi importanţa lor, într-o literatură deloc săracă în voci distincte, o impune aproape ca pe un dat natural. Iubitorul de poezie va simţi întotdeauna nevoia de a-şi aduce contribuţia la luminarea operei lor sau a vreunui aspect nesesizat încă de cei dinaintea sa. Totul e să nu te înscrii în corul adulatorilor după ureche ori în al celor – nu puţini în ultima vreme – care îşi fac loc cu ascuţişul coatelor spre prima pagină a revistelor de specialitate ori a ziarelor de toată mâna, demolând în dreapta şi-n stânga, ci să te apleci asupra scrierilor lor cu inima şi mintea deschise.

Din această din urmă categorie, cred, face parte şi scriitorul Petre Rău. Titlurile / temele celor cinci eseuri din această carte ne-o confirmă: Oglinda lui Eminescu, Concepte matematico–filozofice ale lui Nichita Stănescu, Lumina lui Blaga, Muzica lui Bacovia şi Descântecul lui Ion Barbu. Nu motivul cutare în poezia lui…, ceea ce l-ar fi onorat oricum pe poet, ci al lui, personalizat, aparţinându-i, care dă, prin funcţionarea lui în întregul stătător, una dintre mirabilele faţete ale creaţiei sale, poate chiar pe cea mai importantă. De unde şi senzaţia, pe care autorul nu o numeşte dar cititorul atent o simte, că din primul eseu, Oglinda lui Eminescu, au izvorât natural, cum de altfel s-a şi petrecut în întreaga literatură română, ceilalţi, urmaşii întemeietorului de limbă modernă, creând în lumina răsfrântă de “oglindirea sa” asupra întregului neam.

Nu-i loc aici să subliniem meritele lui Eminescu la edificarea limbii române moderne; au făcut-o alţii, cu mai multă îndreptăţire şi mai mult folos. Însă e locul să spunem că Petre Rău şi-a însuşit lecţia acelor înaintaşi, drept care îşi propune să ne-o şi dovedească prin cele patru exemplare exemple continuatoare.

Motivul oglindei eminesciene se simte ca reflecţie şi refracţie în întregul cărţii, devenind mitul oglinzii: “În poezia românească mitul oglinzii ocupă un loc central şi aparte sub cele mai rafinate forme la Mihai Eminescu (…). Rolul oglindei este acela de a readuce dimensiunile, de a împreuna spaţii…”. Şi încă: “Oglinda apropie lumi separate de distanţe enorme, atât spaţial cât şi temporal”. Ceea ce, în ultimă instanţă, revine la a coagula o naţiune în jurul limbii sale naturale, fiindcă: “Deşi în oglindă se află o lume virtuală, ea este simetrică lumii reale, dar oferă şi perspectiva unei construcţii noi”.

Astfel apar, cu firescul lăstarului roditor din trunchiul mamă, cei care vor pune de nădejde umărul la “creşterea limbii româneşti…”. Iar Petre Rău se opreşte la cei patru numiţi anterior, fiecăruia scoţându-i în evidenţă acel ceva definitoriu, singular şi singularizant.

Se îndoieşte cineva că în opera lui Nichita se oglindesc principiile sale de filozofia matematicii? “Acest lucru este cu prisosinţă dovedit în volumul Laus Ptolemaei”, ne asigură autorul şi o demonstrează „cu prisosinţă” pe mai bine de 15 pagini, cu exemple din întreaga creaţie stănesciană. Ba face trimitere şi la ocazionalele afirmaţii ale poetului însuşi: “Una din cărţile care m-au marcat a fost Postulatele lui Euclid…”. Şi Petre Rău nu omite să constate: “Adevărul filozofic în poezia lui Nichita nu este unic, doar exprimarea lui este unică”. Şi tocmai pe această “exprimare unică”, prin decriptarea ei, încearcă el să lumineze încă o faţetă a poetului necuvintelor.

La fel se petrec lucrurile şi cu Lumina lui Blaga, care face parte din angrenajul intim al poetului, determinând devenirea acestuia, accesul său la cunoaşterea şi bucuria Creaţiei: “El (Blaga, n.n.) vede lumea ca pe o unitate, iar eul poetic (…) este adeptul unei lumini aparte şi al unui anume mod de cunoaştere, cel poetic”. Oglindire, deci, în sufletul poetului-filozof.

Petre Rău nu se preocupă de disputa intelectuală care încearcă a-l situa pe poet în categoriile “solar” sau “selenar”. El constată că Blaga nu aparţine nici uneia dintre ele, ci întregului pe care împreună îl formează, “joc de lumini şi umbre” din care izvorăşte eternitatea însăşi. Şi îşi construieşte demonstraţia sprijinindu-se pe oglindirile lumii spirituale întâlnite la tot pasul în opera poetului: “Noaptea devine realitate prin negarea luminii”. Complementaritate, deci. De unde: “Însăşi naşterea fiinţei este considerată (de către poet, n.n.) imersie în lumină, o continuare firească a Creaţiei prime”.

Sau cine ar putea nega muzicalitatea versului bacovian, muzicalitate născută în egală măsură atât din ritmica prozodică, cât şi din sensul şi rostul cuvintelor folosite? Însuşi poetul mărturiseşte într-un interviu acordat lui I. Valerian că, mai întâi a compus muzica, „fie după note, fie după urechea sufletului” şi abia apoi au venit versurile poemelor sale, ca “o audiţie colorată”. Şi Petre Rău observă: “În cvasitotalitatea ei poezia bacoviană conţine referiri la muzică, melodie, cântec, sunet, instrumente muzicale, acorduri, sonorizări de tot felul”.  Organul – oglindă a lumii a fost, fără îndoială, auzul născocitor de sunete-imagini în cazul poetului G. Bacovia. Iar pe autorul eseului îl intrigă tocmai această stare de lucruri: cum s-a structurat poezia lui Bacovia pe un schelet atât de imaterial? Pe un concept, ca la Eminescu, Nichita sau Blaga care, orice s-ar spune, are o arhitectură geometrică stabilă, se mai poate admite măcar la anumite grade de virtuozitate. Dar cum de este posibil pe un suport de numai câteva note muzicale?! Oare “prin faptul că se adresează direct spiritului, muzica induce stări sufleteşti speciale”? Aşa s-ar părea: “Cântecul absurd al iubitei la clavir (…) poate genera o stare de nevroză, directă sau mascată în simboluri ale nefirescului, singurătăţii şi disperării”.

Însă felurimile muzicii dau stări diverse, după sursa şi specificul lor, iar Petre Rău tocmai asta îşi propune să dovedească spre buna convingere a cititorului, ceea ce şi realizează.

Cât despre Ion Barbu, poetul care s-a apropiat cel mai mult de specificul balcanic al poporului român, poetul care a înţeles că poezia populară nu e doar arta de a bucura simţurile şi intelectul ci, în partea cea mai ascunsă a ei, cea de la începuturile poeziei, era şi o formă de iniţiere în magie. Prin intermediul ei cunoscătorii – acei moşi şi babe, doftoroi şi doftoroaie – interveneau la propriu în destinele semenilor, “lecuindu-i de boli trupeşti sau sufleteşti, dezlegându-i de farmece, apărându-i de persecuţia duhurilor rele etc.”, atunci când versurile erau însoţite de ritualuri specifice.

Adoptând pentru creaţia sa literară acea formă de a rosti cuvintele, “cu rezonanţă în lumea sacră”, Ion Barbu încearcă o întoarcere a poeziei spre originile sale vii. Însă “modernitatea” a estompat deja căile tradiţionale ale cunoaşterii şi poetul este etichetat drept ermetic. “Aşa apare şi descântecul în poezia sa, cel puţin în faza iniţială şi încă în cea intermediară trecerii la clamatul ermetism”, afirmă Petre Rău, fiindcă tocmai aceasta este miza acestui eseu: scoaterea poeziei barbiliene din zona obscură în care au aruncat-o repetatele “clamări” după ureche. Ion Barbu însuşi afirma: „Ermetismul este un mit pe care l-a creat ignoranţa”.

Cât şi cum a reuşit Petre Rău în încercarea sa las cititorului interesat plăcerea de a descoperi. Un atare tur de forţă nu se povesteşte, ci… se citeşte.

Dimitrie Lupu