Studiu în clarobscur (Ebook)

Citind nuvelele şi eseurile ce compun  cartea Studiu în clarobscur a lui Petre Rău îţi dai uşor seama că ele propun situaţii posibile în realitatea imediată unde aparenţa se impune în mod tiranic, dar cu toate acestea în multe dintre ele se ajunge la întrebări ce trimit dincolo de văzute. De pildă copilul, întâlnit  pretutindeni, direct sau indirect, este singurul dotat cu nemurire, motiv pentru care amintirile din copilărie s-au sedimentat într-atât încât au generat dorul, dorul după lumina celor care ne-au fascinat prima parte a vieţii şi mă gândesc acum la textele Verde vale de rai şi Bunicul Constantin. De asemenea înţelepciunea bătrânului din nuvela Bătrânul are darul de a trece dincolo de văzute, într-o lume nebănuită până atunci, ca-n prozele fantastice ale lui Mircea Eliade.

Alte întâmplări sunt palpitante prin crearea unor stări-limită, cititorii fiind puşi în situaţia de a asista la scene cu un puternic impact emoţional: Tăcerea paşilor în doi, Mistreţul sau Îngheţul. Prima dintre aceste trei nuvele este şi o pledoarie emoţionantă pentru prietenia naturală dintre om şi câine.

Sunt şi păcate recunoscute ca fiind grave atât de către credincioşi cât şi necredincioşi. Iată-l pe părintele Dionisie într-o relaţie amoroasă cu Nataliţa lui Vasile Mirişte, spionat noaptea de către paraclisierul moş Toader, care se decide să  facă povestea cunoscută, însă nu reuşeşte, deoarece atunci se şi întâmplă să se înece în lacul de pe malul căruia spiona (Limba lui Dionisie). Relele veacului antrenează în vârtejul lor până şi le-gile naturii, atât cea din afară, cât şi cea din lăuntrul omului: apele îşi ies din matca lor, ca şi minţile ce o iau razna ale celor socotiţi până atunci ca fiind nevinovaţi. Sergiu (un copil de 15 ani) fuge pe jos de acasă la o mătuşă de-a lui dintr-un sat de lângă Galaţi, dat fiind în urmărire generală pentru vina de a-şi fi ucis tatăl în urma abuzurilor sexuale ale acestuia asupra sa.

Situaţii imprevizibile şi nefericite vin să se adauge vieţii deja complicate datorită strâmbei alcătuiri a lumii, situaţii în care personajele nu au decât două alternative pentru a ieşi din scest cerc, fie trezindu-se, luând drumul pribegiei, fie trecând din visători în visaţi. Astfel avem de-a face cu drame postrevoluţionare datorate mai ales fenomenului migraţiei, al dezrădăcinării românilor ca în nuvela Salt în gol. Alţii sunt luaţi în primire de către “umbra lor cea de toate zilele”, cum se autodenumeşte moartea, că bătrâneţea cu singurătatea şi bolile ei sunt şi ele puternic resimţite ca urmare a golirii satelor de către tinerii plecaţi în afară în căutarea unui loc de muncă. În Atari situaţii apare moartea, ca un comentator, filozofând asupra condiţiei ei (“Numai eu sunt veşnică”, îşi zice) şi a muritorilor (Devoraţiuni pe portativul sufletelor şi Semnătura corporală). Deşi moartea reprezintă răul, ea se dovedeşte a fi superioară omului prin sfaturile pe care i le dă acestuia, prin răbdare, meticulozitate şi luciditate, condamnând superficialitatea şi nepăsarea cu care omul o tratează atât pe ea cât şi propria-i condiţie. În acelaşi timp ea mai vede ceva, vede lumea ca pe o pădure puternică: „Ştiu că tu faci parte dintr-o pădure puternică, în care fiecare copac îl sprijină pe celă-lalt, în timp de furtună şi vijelie. Însă ştiind totodată că în fiecare ceas te lupţi cu păcatele tale, de ce nu le-ai pune capăt odată pentru totdeauna? Doreşte-ţi luminare şi nu întuneric! Nu trăi precum un osândit care neagă legea şi pe judecător, fără a se căi!”. Nu ştiu la adresa cui este parodia de aici, a morţii ori a omului lipsit de orice urmă de cunoştinţă privind subtilităţile ce se ascund dincolo de simţuri. Cert este că moartea îşi mustră ori ironizează mereu victimele. Iată finalul cu moartea care-şi asistă victima până la final. Zice moartea: „Când i-am strâns mâna am simţit cum sângele cald i se scurge prin vine ca un val către tărmurile îndepărtate. Dar la sfârşitul unei nopţi de o limpezime nefirească şi-a dat sufletul, pentru că valul vieţii sale atinsese adâncurile”. De aici întrebări şi întrebări ce plutesc în aer şi care vin, pentru minţile pătrunzătoare, din răspunsuri bănuite.

Volumul de față se încadrează la realism, pentru că vine din lume, lume care gândeşte mai mult prin efecte, după cum şi moartea o spune şi bine-i pare, că altfel ea nu-şi va mai avea rostul pe lume, pe când aşa, între toţi morţii, numai ea rămâne vie.

Constantin Oancă