Softangiul român

Năpustiţi-vă!

De multă vreme n-am mai citit umor sănătos precum cel din această carte despre care îndrăznesc să scriu câteva cuvinte pe măsură. Umor sănătos tun. Adică, dacă tragi cu tunul, ai şanse maxime să găseşti un cititor tăvălindu-se de râs exact acolo unde explodează frumoa-sele/liniştitele obuze ale lui Petre Rău. Cam pe aici se află cel mai bun Rău în ale hazului, loc sfinţit de Cornel Udrea, Păstorel Teodoreanu, Mircea Micu şi Nicuţă Tănase.

Ca specie a genului liric/epic, umorul a făcut carieră de-a lungul şi de-a latul literaturii. Unii cititori chiar au murit de râs, neştiind că râsul este un animal carnivor, deşi cam pe cale de dispariţie în zilele noastre pline de fior eco-nomic şi tandreţe financiară fără precedent.

Structurată în patru capitole, cartea ironizează cu străşnicie, în proză şi în versuri, adună câteva texte ale autorului premiate pe vremea tovarăşului secretar general, expediază tare şi apucături sociale şi politice în epigrame şi în câteva parodii excepţionale după poeţi cunoscuţi. În general, acest volum de umor pleacă de la calculator şi se întoarce la calculator, la domeniul informaticii în care Petre Rău este specialist de când computerul era privit ca o minune, chiar dacă se măsura în tone şi în metri cubi, nu ca acum când un fleac electronic te poate transporta până la big-bang şi retur în câteva secunde.

Autor a încă şapte volume de proză/poezie/eseu, gălăţeanul matematician găseşte de cuviinţă să ne de-monstreze că putem trece mai uşor peste necazuri când ştim să amuzăm şi să ne amuzăm prin auto/persiflare, când ştim să râdem sănătos şi să ne ferim de proşti.

În viaţa de toate zilele şi în relaţiile interumane Petre Rău este foarte serios (ca orice umorist, parol!), ştie să traseze brusc linia infinitezimală solidă dintre starea de veselie şi starea de meditaţie, chiar dacă glumele şi şarjele prieteneşti alcătuiesc un deliciu în rarele întâlniri cu domnia sa. Pentru că, într-adevăr, în ultima vreme am rărit cam des discuţiile faţă în faţă, preocupările noastre fiind legate de baba-oarba existenţială, amănuntele acesteia din urmă constituindu-se în bana-lităţi, dar copleşindu-ne prin cantitate, prin celebrul şi inexorabilul „fără de care nu se poate”.

Avem prilejul măcar acum, prin apariţia acestui volum de umor, să stăm la taifas cu Petre Rău, să ne punem bine cu dumnealui şi să-l auzim spunându-ne: „servim cititori în stare de celebritate!”.

Dacă aş fi femeie, l-aş ruga să-mi declame în tocul uşii care duce spre Infern: „hai la noapte în lucernă / că mi-am cumpărat lanternă / să ţi-o pun în ochi uşor / să chiorăşti şi eu să mor!”.

Aşadar, năpustiţi-vă!

Ion Zimbru