Nichita Stănescu. Necuvintele din cuvinte

Când tocmai mă pregăteam să dau contur final acestei cărți, reputatul critic literar Alex Ștefănescu – pe care nu o dată l-am citat în eseurile mele, inclusiv în cele din această colecție – și-a anunțat un comentariu superb la adresa poetului Nichita Stănescu, pe care vi-l împărtășesc și dumneavoastră aici:

UN SEISM ÎN ISTORIA POEZIEI

Am recitit, de-a lungul anilor, de zeci de ori poezia lui Nichita Stănescu şi i-am dedicat sute de pagini de comentarii critice, inclusiv o carte. Mi s-a părut mereu surprinzătoare, ca traiectoria zigzagată a unui fluture în văzduh. Pentru mine ea nu a devenit niciodată previzibilă (şi, prin aceasta, comică), nu a ajuns să mă plictisească (aşa cum nu mă plictisesc ori de câte ori le-aş reciti versurile lui Mihai Eminescu, deşi le ştiu, în marea lor majoritate, pe de rost). Gradul de înnoire adus de autorul Necuvintelor în poezia românească mi se pare senzaţional, fără termen de comparaţie. Opera sa pare scrisă nu în 1960, ci în 2060. Mi-aduc aminte ce senzaţie a făcut în tinereţea mea un atlet american, Bob Beamon, care la săritura în lungime a realizat o performanţă de 8,90 m, depăşind cu vreo jumătate de metru, aşa, dintr-o dată, recordul mondial de atunci. În anii care au urmat preocuparea săritorilor în lungime a fost nu să-l depăşească pe Bob Beamon, ci să-l ajungă din urmă sau măcar să se apropie de performanţa lui.

Într-o situaţie asemănătoare mi se pare că sunt poeţii de azi, care par, toţi, demodaţi în raport cu Nichita Stănescu. În zadar zâmbesc, ironic, optzeciştii, considerând că au ca atu inalienabil faptul că s-au născut după extraordinarul poet. S-au născut după, dar scriu ca şi cum s-ar fi născut înaintea lui.

Priviţi de foarte sus, ei par absorbiţi de o stranie ac-tivitate de pregătire a apariţiei unui poet ca Nichita Stă-nescu, practicând tot felul de jocuri textuale într-un mod naiv-ingenios, studenţesc, fără suflu, fără acea metafi-zică a limbajului care transformă, la predecesorul lor, limba română în „limbă poezească”.

Nici poeţii mai tineri decât tinerii de șaizeci de ani nu reuşesc să facă un mare pas înainte. Pasiunea vicioasă pentru proza vieţii reprezintă mai degrabă un pas înapoi, ilustrând previzibil tendinţa ciclică de depoetizare a poeziei. Bineînţeles că evoluţia poeziei româneşti nu s-a oprit la un moment dat şi anume exact în anii tinereţii mele, când se poate presupune că m-am entuziasmat de poezia lui Nichita Stănescu (şi… entuziasmat aş fi rămas până în ziua de azi). Problema este alta: că poeţii mari – şi Nichita Stănescu este unul dintre ei – apar rar. Ca şi în cazul cutremurelor de peste şapte grade pe scara Richter, este nevoie de lente şi numeroase acumulări de ener-gie spirituală, pe parcursul a patruzeci-cincizeci de ani, pentru ca în sfârşit să se declanşeze un nou seism în istoria poeziei capabil să reconfigureze peisajul liric.

Am asistat la un asemenea eveniment şi, poate, cu puţin noroc, voi mai asista cândva la unul. Mă voi grăbi, atunci, să-l salut, dovedind că nu sunt dependent sufleteşte de ceea ce s-a întâmplat în tinereţea mea numai pentru că s-a întâmplat în tinerețea mea. Dar până atunci prefer să mă bucur de opera unui mare poet în loc să inventez mari poeţi şi să simulez admiraţia faţă de ei.

Alex Ștefănescu